AM FOST DOI

Plânsul din ochii femei ce-şi tot ascunde nobleţea,
Şi glasul ei ce rămâne să-şi strige durerea-n pustiu;
Zorii ce-mi compun altarul şi-şi îndoaie frumuseţea,
Fără nicio coantradicţie între farmecele lui;
Mă incită şi mă roade ca la un placid să-ţi scriu.
Nu am stat cu mâna-ntinsă la-ndurarea nimănui,
Se prea poate ca „prezenta” să îţi pară-un soliloc,
Însă mut în explicaţii, am cedat mărturisirii
Căci ispita tăinuirii nu ma mai atins deloc.
Tot zădărnicesc de-o vreme şi-mi adun la geam tulipe,
Să-mi aducă mângâiere şi un cuantum de noroc;
Însă tu infatigabil în momentele iubirii
Ţi-ai umplut la timp pe semne, buzunarele cu clipe
Şi ţi-ai aşezat şi mintea şi destinul la un loc…

Cât sarcasm şi melodramă arcuite în bătaia
Unei inimi putrezite în culcuş de aşteptări…
Mi-a îmbătrânit subit, şi condeiul şi odaia
Când atomi arhipelagici mă-mpingeau spre fericiri,
Cu destinul după mine prin sorgintea unei gări,
N-ar fi demn să uit răsplata din întâile iubiri…
Purgatoriu nostalgiei şi inanitatea ei,
Pretext de vers şi-ndestulare pentru orice chibzuit..,
Nu de lacrimi mi-a fost frică, ci de ceata de femei,
Care ştiu să-mi fure plânsul care nu l-am tăinuit…
La balcon se face vară…iar prin vene frigu-mi creapă
E o strânsă dependenţă între mine şi călăi;
Îi retez iubirii capul dacă vrea din nou să-nceapă,
Sau o-mping să-şi soarbă culpa între toţi asceţii tăi…

Cum mi-am dus în cârcă soarta ca o dulce metastază,
Ce pretenţii să emit de la versuri şi cuvinte?
Am încolăcit durerea întrupând-o într-o frază,
Şi am ridicat „poemul” la un rang cu cele sfinte.
Nu mai caut în speranţe mântuirea întristării,
Nici prin stele sau prin zodii un fatidic înţeles…
Mi se-aud în galben paşii pe întinderile zării

Dorina Costras Art

Dorina Costras Art

Şi aştept la rându-mi moartea să mă cheme la proces.
Ce stupid ar fi să fie, să mai dau o socoteală
Nu-i destul o condamnare la o viaţă monahală.
Mi-a rămas melancolia veşnicului meu oraş
Noaptea ies tăcut să-l hăitui cu osânda-mi de a fi..,
Să-i devin eu eponimul, şi complice, un părtaş
La eterna mea rugină între două veşnicii.

La o primă expertiză, toate par la locul lor;
Însă nu e cu putinţă să-ţi rămâi cum eşti în fire…
Tot ce n-am trăit mă cheamă, mă substituie şi dor
Ca o cantinelă tristă ce o am în presimţire…
Asasini treziţi din monştrii, zilele mi le-au trădat,
Noaptea-mi pare mai lucidă decât somnul mutilat,
N-am ştiut că insomnia e la mare căutare
Şi că moartea noastră vine cu odihna în spinare.
Acum ştiu că-singurarea se hrăneşte cu lumină
Au fost doi mereu în mine: unul „tu” şi unul „eu”.
Au fost doi titani se pare, în acelaşi conţinut,
Un infim apoteotic, şi un ciob din Dumnezeu
Care mi-a intrat în pieptu-mi, la explozia divină,
Am fost doi…şi-ntotdeauna, cel de-al doilea ma durut.

1901275_156405071220646_6558389898033827614_n

duminică, 22 mai 2016 10:46 - Vorniceni News ★ ★ ★ ★ ★