În urmă cu cinci ani, Cristina Niculescu (43 de ani) a hotărât să facă primul pas spre ceea ce toţi din jurul său au crezut că este cea mai riscantă afacere din câte există. Cu multă răbdare, investiţii consistente şi destulă încredere ca să mute şi munţii, Cristina a pus bazele unei afaceri inedite, dispărută din „nomenclatorul ocupaţiilor de bază” ale românilor încă de acum câteva zeci de ani. S-a apucat să facă ţesătorie, şi nu de orice fel, ci cu mătase naturală. Produsă în curtea casei sale din comuna Stoeneşti, din gogoşile viermilor de mătase pe care tot ea îi creşte, an de an.

A copiat uneltele de ţesut din muzee

Cristina Niculescu este singura din ţară care mai ţese borangic de la viermii de mătase pe care îi creşte în propria casă. Începutul a fost greu, întrucât nimic din ce spera că o va ajuta să pornească la drum nu-i era accesibil. Avea însă dorinţa de a reuşi să-şi împlinească visul cu orice preţ, chiar dacă aproape nimic nu-i oferea siguranţa că eforturile sale vor da, în sfârşit, roade. S-a apucat să facă investiţii în unelte şi utilaje specifice ţesătoriei, dintre cele despre care auzise sau văzuse doar în copilărie, la bunica sa. Cu greu a găsit tot ce-i trebuia, de la vârtelniţe, urzitoare, duroaie, răşchitoare, sucale, furci sau fuse, la războaie de ţesut, filatoare şi maşini de cusut performante. Multe dintre aceste unelte le-a făcut pe comandă, întrucât nimeni în ţară nu părea că mai deţine aşa ceva, nici măcar prin podurile sau beciurile bunicilor. „Aproape toate uneltele de ţesut sunt foarte vechi, de pe vremea bunicilor şi a străbunicilor mei. Nimeni nu prea mai ţese tradiţional în ţară, aşa că acestea au dispărut rând pe rând. Pentru câteva unelte am cerut ajutorul muzeelor, care mi-au dat poze cu exponatele lor. După poze, meşterii tâmplari mi-au făcut uneltele de care aveam nevoie.”, spune Cristina Niculescu. Alături de soţul, părinţii, socrii şi cele două fiice ale sale, Cristina s-a apucat de ţesut. A învăţat meşteşugul repede, la fel ca şi ceilalţi membri ai familiei, şi din mâinile lor au început să iasă în scurt timp minunăţii. Din in sau bumbac, iile, ştergarele, brâurile sau eşarfele produse în micul atelier din curtea casei sale din Stoeneşti au început să fie căutate tot mai des de doritorii şi iubitorii de tradiţii populare veritabile. Văzând că eforturile sale începuseră să dea roade, Cristina Niculescu s-a gândit să evolueze şi să se autodepăşească.

Larvele devorează tone de frunze

A hotărât să dea lovitura şi să încerce ceva mai mult, ceva care să-i facă viaţa şi mai solicitantă. Cu gândul la extrem de rarele produse pe care avea să le scoată pe piaţă, a început să crească viermi de mătase. Într-o magazie din curte, pe care a amenajat-o corespunzător, a început să îngrijească prima dată câteva larve de mătase. A stat lângă ele permanent şi le-a asigurat toate condiţiile pentru a se putea dezvolta şi pentru a se transforma apoi în preţioasele gogoşi de mătase. A văzut că este capabilă să facă acest pas şi, în anul care a urmat, a cumpărat şi mai multe larve. „Este nevoie de multă atenţie când creşti viermii de mătase. Aceştia se îmbolnăvesc uşor şi poţi pierde toată colonia dacă nu le acorzi suficientă grijă. Am învăţat foarte multe despre această uimitoare insectă, dar şi acum, după cinci ani de când ne ocupăm de aşa ceva, cred că mai avem multe de învăţat.”, aminteşte Cristina. Dat fiind că în Stoeneşti nu existau duzi, singura hrană a viermilor de mătase, Cristina Niculescu a fost nevoită să parcurgă aproape zilnic zeci de kilometri pentru a le aduce acestora frunze. „Doar în Băbeni şi în Mihăeşti sunt plantaţii de duzi. Fără frunzele de dud nu poţi creşte viermi, aşa că, în fiecare an, în perioada în care se hrănesc, a trebuit să le aducem mii de kilograme de frunze.”, mai spune Cristina. Potrivit acesteia, viermii de mătase pe care îi are acum în magazie au devorat în aproape 30 de zile peste două tone de frunze de dud. De aceea, în urmă cu doar câţiva ani, a luat iniţiativa de a-şi face propria plantaţie de duzi, ca să nu mai fie nevoită să plece după hrană în alte părţi. „Mai durează până când vom putea lua frunze din duzii noştri, dar suntem bucuroşi că într-o zi vom fi cu adevărat independenţi.”, precizează Cristina Niculescu.

Turiştii străini, fascinaţi de marfa sa

După ciclul de 30 de zile în care viermii se hrănesc urmează perioada de „îngogoşare”, când, practic, larvele devin folositoare. Din zecile de mii de gogoşi formate se extrage, printr-un procedeu extrem de delicat şi complex, borangicul, care este apoi trecut prin mai multe tehnologii până să fie urzit. În sfârşit, după toate acestea, lucrătoarele se pot apuca de lucru. Pentru o eşarfă sau o ie din borangic 100% se poate lucra şi o zi întreagă, în funcţie de complexitatea modelelor alese. Urmează apoi vopsirea produsului finit cu esenţe naturale, de obicei, cu fiertură din flori de sunătoare, nuc sau alte plante asemănătoare. „Este un procedeu complex, dificil, care solicită la maxim atenţia şi îndemânarea, răbdarea şi pasiunea lucrătorului. Nu oricine poate ţese borangic, pentru că orice astfel de operaţiune este extrem de migăloasă. Dacă vrei să te apuci de o astfel de treabă, trebuie să fii convins că-ţi place cu adevărat şi că poţi s-o faci. Fără convingerea asta, nu reuşeşti.”, este de părere Cristina Niculescu. Produsele sale au ajuns deja în toate colţurile ţării, ba chiar ale lumii, până acum. Oamenii de pretutindeni au început să-i cunoască şi să-i cumpere marfa, uneori, indiferent de preţul pe care-l cere. Cunoscătorii din România sau chiar din SUA, Franţa sau Germania ştiu foarte bine valoarea de piaţă a acestor opere de artă, create după îndelungi procese naturale şi tehnologice, cu sacrificii, trudă şi, nu de puţine ori, cu nopţi nedormite. De aceea, de fiecare dată când se prezintă la un târg de gen, Cristina Niculescu pleacă printre primii exponanţi. „S-a întâmplat de multe ori să dau toată marfa în doar câteva ore de la deschiderea târgului. Oamenii au început să cunoască lucrurile veritabile şi să înţeleagă procesul prin care este produsă, de exemplu, o ie. Marfa mea se cumpără din ce în ce mai mult de către turiştii străini, care sunt de-a dreptul fascinaţi de idee. Sper că, în curând, cu ajutorul lui Dumnezeu, să ajungem să şi exportăm produsele noastre tradiţionale.”, încheie Cristina Niculescu. Se grăbeşte să plece spre Băbeni, pentru a lua din nou frunze de dud pentru „cei mai pretenţioşi angajaţi” ai săi, viermii de mătase. Mai au doar câteva zile până să se transforme în crisalide, aşa că va trebui să le acorde, ca de fiecare dată, cea mai mare atenţie.

Sursa: Impact Real