Azi am stat de vorba cu el. Un batranel ai crede, dar are 65 de ani. Cu o barba ca de episcop, un ceaslov si-o cruce de lemn cu Hristos rastignit, Pavel din Giurgiu cerseste in Bruxelles, pe-o strada furnicata de babilonieni contemporani.

Doi ochi marunti si veseli, imbujorat si dornic de poveste caci, Cornel deja-i era prieten, cersetorul nostru ne priveste cu interes. Altfel, nu intra in vorba cu oricine.

Se aseaza cu noi la masa si-l intrebam daca mananca ceva. “Ah, nu azi e vineri.”

“-Pai vineri nu mancati?”

Pavel se uita la Cornel intrebator, apoi imi raspunde zambind:” E post”.

Ma gandesc la mama si la invataturile bunicii. Pret de ceva vreme nu-l mai aud ca mintea mi acasa. Imi pare rau. Eu nu tin post. Nu-s nici religioasa. Cred ca trebuie sa fim buni. Ca urmeaza altceva.

La fel crede si el. Numai ca el se roaga, merge la biserica. Banii cersiti ii trimite-n tara, la ai lui frati si surori. Toti au case si cele de trebuinta, el doarme langa un zid al plangerii, afara, din 2008. Acolo nu-l ploua, isi ispaseste pacatele, dar s-a imbolnavit de plamani.

Il intreb de ce nu-si strange banii sa-si faca un rost. Ii dau lacrimile. “-Cat ma bucur ca vorbesc romaneste cu voi…Nuu, eu nu strang pentru mine. Nu pot sa-mi fac un rost, la 30 de ani am avut un accident de munca, lucram pe santierul naval, si…m-am lovit la cap. Da, nu prea am tinere de minte buna. Noi nu traim pentru lumea asta. Ma pregatesc pentru viata de dincolo. Trebuie sa fiu pur. Nu vreau femeie, tin post, nu strang bani pentru mine. Ma rog. Citesc din ceaslov pentru ca am patru clase. Pe vremea lui Ceausescu mergeam la scoala. Asa am fost lacatus mecanic.”

Nu mai stiu ce sa-l intreb. Intrebarile lui Cornel curg si Pavel al nostru ne povesteste de bunatatea preotilor din Belgia, stie toate bisericile si manastirea de aici.

Uneori romanii ii mai dau haine, mancare si bani. Politia il lasa-n pace, fiindca cersetorul nostru nu cere ajutor social: “-Nu stiu cum sa cer. Mi-ar trebui poate o camera cu un pat si-un scaun si-o masa. Da’ am auzit ca de ceri ajutor te trimit in tara. Ce sa fac io in Romania? Aici de bine de rau mai castig ceva, acasa nu-ti mai da nime’ nimic. Nu mai are nime.”

“-Mergeti acasa?”

“-Da, mai iau avionu’, imi cumpar de la agentie. Acum am o prietena romanca tare de treaba, aci, pe colt, la farmacie, mi-a promis ca-mi cumpara de pe internet.” E tare fericit.

Ni-l imaginam pe Pavel al nostru in avion si izbucnim in ras. El nu-ntelege, asa ca ne oprim, sa nu-l stingherim.

Totusi, imi dau seama ca trebuie sa aflu daca e conectat la lumea reala. Si-l intreb ce crede el de UE, de ce nu ajung fondurile la el.

Rade: “A, banii aia nu-s pentru noi, is pentru aceia de sus, nu ajung la noi niciodata. Aici is prea multi emigranti, nu mai fac nici ei fata.”

Doua mari adevaruri, ma gandesc. Fara sa scuz pe nimeni.

Il intreb daca stie ca sunt alegeri europene. Cersetorul nostru ne explica: ” De aia o pus afise cu PDSR-u peste celelalte afise. Acum toate sunt rosii. ”

Iar rad, omul nu intelege, asa ca ma stapanesc. Il intreb cum vede situatia din Romania. Imi explica gravitatea razboiului si pericolul rusesc.

Iesim din cofetarie. Ii promitem ca atunci cand cartea “Ultimii emigranti, primii europeni” va fi gata, el va capata o copie. Este bucuros.

Am uitat sa-i dau bani, am plecat beata de cap. Si-acum cand va scriu stau si rumeg ce-am inregistrat. Dar, ca orice lucru frumos, va trebui sa asteptati.

De-l vedeti pe Pavel sa-i dati buna ziua. El este cu mult inaintea multora dintre noi in a gasi Calea, Adevarul si Viata.

Dumnezeu ne-ajute, omul este si ramane Creatia Sa, trebuie doar sa-nvatam sa ne bucuram de ea.

Codruta Filip (Anii de emigrare)