De ce bunico….

-De ce bunico, nu mi-ai spus că mori?
Eu te-am rugat şi-n somn, de-atâtea ori,
De ce-mi spuneai când am crescut mai mare
Că tu nu mori…Tu, eşti nemuritoare!

De atâtea ori, când ţi-adormeam în poală,
Tu, îmi împleteai cosiţe în amurg,
Mi-ai spus că tu nu mori, doar pleci la drum,
Dar simt că drumul acesta-i mult prea lung.

De ce bunico, nu mi-ai spus că pleci,
Ţi-aş fi tocmit caleaşcă, tren, vapoare…
Şi călăuze ţi-aş fi dat pe drum…
Şi drumul tot, l-aş fi pavat cu soare!

Şi doctori buni, ţi-aş fi tocmit bunico,
Ştiam că vrei să –ţi dărui o nepoată,
Să joci la cumătrii, să joci la nuntă,
Tu n-ai minţit bunico…niciodată!

Când am plecat, era spre înserare,
Ploua, şi tu, mai petrecut la poartă,
Râdeai, plângeai…când te-am îmbrăţişat
Nu m-ai minţit bunico, niciodată…

Ştiai că pleci… şi m-ai lăsat să plec,
Aş fi venit acasă pe mare, sau, pe nori…
Şi mă simt astăzi tare vinovată
De ce bunico, nu mi-ai spus că mori?

Şi n-ai minţit bunico, niciodată…