Eu nu cerșesc iubirea nimănui,
Îți pare că mă vezi cu mâna-ntinsă?
Acest perdant de inimă învinsă,
Nu-și duce-n mine sâmbetele lui.
Am fost de față-atuncea când ”nimicul”,
Și-a devenit lui însuși un obstacol;
Când dragostea certată de miracol,
Își mutila în roze inamicul.
E-aproape schizofrenic conținutul,
Din transa promisiunilor de veci;
Ești duhul apei tulbure și reci,
Ce-mi freamătă regretele și lutul.
Cum nu cerșesc apusului lumină,
Mă leg de bezna ultimei plutiri;
Albumul meu de triste amintiri,
Mă-mpinge înspre sursa de rugină.
De moare-n mine-un veșnic visător,
Un altul se răsfață între coarne;
Iubirea, saturându-se de carne,
Începe să se guste interior.
Și văd cum urmărești să te dezveți,
De iadul ce ți-a frânt copilăria..,
Și-ți port pe buze gustul și magia
Și fricile ce veșnic le repeți.
Căderea în concret mă dezarmează,
Le cresc splendori amanților seduși;
Plăcerile rămase după uși,
Ne bântuie mai mult decât trădează.
Suntem destin în golul iminent
Tăcerilor din clipa de mirare..,
Atunci când Dumnezeu, din întâmplare,
A devenit de sine conștient.
Și dacă par sarcastic când te cert,
Doar îmblânzesc odraslele iubirii;
Mă sting cu tine-n pleoapa omenirii,
Ca-n jungla unui ”rege introvert”.
Mă plimb în ceața ochilor căprui,
Spre vulgul trist al lumilor păgâne;
Și dacă-mi pleci, doar moartea mai rămâne,
Dar nu cerșesc dulceața nimănui.
Nu pot să neg că dulce te-am iubit,
În tot acest ”destin îmbălsămat”,
Căci noi suntem un suflet întrupat,
Și nicidecum un trup însuflețit.
