„Dreptatea e chipul prin care se înfăţişează în viaţa oamenilor legea prin care lumile

se ţin în fiinţă. Cine ţi-a făcut o nedreptate nu rămâne cu o datorie faţă de tine ci cu o pierdere faţă de el

însuşi.” Nicolae Iorga

DESTINELE UNEI FAMILII DIN VORNICENI

Autor, prof. Teodor Epure

În popor se spune adesea că fiecare se naşte cu destinul său, pentru că destinul este o „forţă sau voinţă supranaturală despre care se crede că hotărăşte în mod fatal şi irevocabil tot ce se petrece în viaţa unui om” (DEX’98). Aş spune că destinul a decis şi soarta amară a unei familii din Vorniceni. Pentru a o cunoaşte, e necesar să ieşim de pe şoseaua ce merge spre Dorohoi şi să urcăm pe o uliţă cotigită şi strâmtă, cu noroi şi băltoace, din faţa Şcolii Generale nr. 2 şi să ajungem apoi la o casă ţărănească, cu o înfăţişare îngrijită. Este o casă construită din furci şi nuiele, cu două camere şi o tindă, acoperită cu tablă. Aici locuia cândva familia lui Nistor Abăcioaie, om cu credinţă în suflet şi cu frică de Dumnezeu.

Era un bărbat de statură mijlocie cu ochi căprui, plete albe, mustaţă scurtă, faţă arsă şi îmbătrânită înainte de vreme, îmbrăcat foarte curat, în straie ţărăneşti. Vocea lui baritonală răsuna în biserica cea nouă la toate slujbele religioase. Era mereu vesel şi glumeţ.

Îmi amintesc că odată, în jurul Crăciunului, pe când părintele umbla pe la casele vornicenenilor pentru a vesti naşterea lui Isus Hristos iar frigul pătrundea în oase, noi, copiii care îl însoţeam, eram doborâţi în zăpada moale de cârja domnului dascăl Abăcioaie, care ne oprea din mersul nostru năvalnic, pentru a merge în acelaşi ritm cu el. Dar noi, îmbujoraţi de ger, ne ridicam repede, fără supărare şi fără să simţim că zăpada a intrat în opincuţele noastre. Soţia sa, Profira, era o femeie vrednică şi gospodină, cu o fire deschisă, ce inspira o simpatie deosebită. A dat naştere la cinci copii : trei băieţi şi două fete. Aceştia nu şi-au uitat niciodată copilăria, tinereţea, şcolile prin care au trecut şi, chiar dacă au plecat din sat, au rămas mereu cu gândul la locul unde s-au născut şi au copilărit.

Toţi au urmat şcoli înalte, devenind persoane cu virtuţi morale şi intelectuale deosebite.

Pentru a urma aceste şcoli însă, tatăl lor a fost nevoit să deschidă un atelier de confecţionat frânghii din fire de cânepă, unde făcea şi căpestre, hăţuri, hamuri, întregul harnaşament pentru atelajele de cai. Aşa a devenit cunoscut în sat şi în satele vecine iar faima despre priceperea lui a ajuns până şi în satele din părţile Darabanilor.

Sensibilitatea şi firea visătoare a mamei a moştenit-o primul său fiu, Leon, un tânăr inteligent şi foarte spiritual. Avea nişte ochi negri atât de pătrunzători că-ţi scormoneau sufletul şi-ţi citeau gândurile. S-a născut în Vorniceni pe 20 februarie 1923. Dragostea şi hărnicia pentru învăţătură precum şi receptivitatea la tot ce era bun şi folositor, acestea erau cele dintâi calităţi pe care le-a pus în practică. Începe să studieze la o vârstă fragedă, la 5 ani, cu dispensă de vârstă din partea Inspectoratului Şcolar de atunci. Cel care i-a pus creionul în mână pentru prima dată a fost învăţătorul Dumitru Olaru, faţă de care a avut mereu un respect deosebit. De mic a fost dus la biserică, unde cânta alături de tatăl său şi rostea cu glas tare rugăciuni de mulţumire către Dumnezeu ce impresionau prin forţă şi convingere. Întreaga copilărie şi-a petrecut-o pe dealurile şi câmpurile Vornicenilor, pe care le-a iubit din toată inima.

După absolvirea şcolii primare se înscrie la Institutul Liceal „Anastasie Başotă” din Pomârla, judeţul Dorohoi, unde este admis cu nota maximă, după un examen destul de sever. Aici, îi plăcea să stea şi să viseze la umbra castanului marelui nostru poet naţional, Mihai Eminescu, care a venit la Pomârla în anul 1883, extenuat de muncă şi de boală, pentru a se sfătui cu prietenul său, Samson Bodnărescu, profesor şi director al liceului în privinţa ocupării unei catedre. Încă din primii ani de şcoală Leon s-a afirmat ca un elev silitor, cu multă dragoste faţă de învăţătură şi de locurile liniştite din împrejurimile acestei localităţi.

Din cauza convingerilor sale politice este eliminat începând cu clasa a IX-a dar primeşte dreptul de a-şi susţine examenele în particular. În timpul studiilor, profesorul Mazurescu V. îi descoperă calităţile sale vocale şi-i recomandă să urmeze o şcoală de muzică, de aceea, la terminarea liceului se înscrie la Conservatorul de muzică din Iaşi, secţia dirijat. Mai târziu, a încercat să ocupe o catedră de muzică la liceul din Pomârla, pentru a fi mai aproape de familie, dar, din cauza activităţii sale legionare, este respins. Dezamăgit, pleacă la Cluj şi se înscrie la Facultatea de Litere şi Filozofie, specialitatea limba franceză şi la Facultatea de Drept, însă cu un nume fals şi anume Ion Chiru. Pentru că este urmărit de Securitate, este nevoit să-şi schimbe mereu adresa. O vreme reuşeşte să se ascundă într-un cămin studenţesc, ocrotit chiar de decanul Facultăţii de Litere iar mai apoi schimbă mai multe locuinţe, ajungând să trăiască chiar şi în bordeie. Acest fapt îl aflăm dintr-o scrisoare către sora sa : „Sunt bine, sănătos, dar trăiesc în casa mea cu uşa în pod, unde nu pot să fac focul pentru că ar ieşi fum şi s-ar supăra vecinii”.

În toţi aceşti ani este urmărit, hăituit ; ca să scape neobservat se deghizează în cioban, dar, pentru că era un intelectual fin îşi riscă deseori viaţa pentru a merge la teatru, la operă sau la cinematograf.

Aşa se face că a fost recunoscut la cinema de o colegă din Dorohoi, Mărioara Dărţu, pe care o roagă să transmită părinţilor din Vorniceni că este sănătos.

Cel care avea legături mai strânse cu el şi cunoştea mai bine locurile pe unde se ascundea era fratele său, Mitică, un om deosebit, învăţător în satul Surduc din judeţul Cluj.

Părinţii, care se aflau departe, supăraţi că veştile despre Leon se răriseră, îl trimit, în anul 1947, cu trenul foametei, pe ultimul lor fiu, Costică, să-l găsească pe Leon. Parcurgând un drum lung şi anevoios în căutarea fratelui său, pe când traversa o vale abruptă, Costică aude un cor de cântece patriotice şi recunoaşte vocea minunată a fratelui său, care dădea tonul. Era un grup de fugari care muncea la cositul grâului. Atunci află că Leon se ocupa cu aprovizionarea cu arme şi alimente a celor care erau împotriva cotelor şi a colectivizării.

Leon Abăcioaie la 23 de aniDin acel moment, familia n-a mai primit nicio veste despre el. Toţi sperau că într-o zi acesta se va întoarce acasă. În fiecare seară, mama sa adormea cu chibriturile sub pernă zicându-şi : „Dacă vine Leonaş, să-i aprind lampa.”

În anul 1962, capul familiei, Nistor Abăcioaie a făcut nenumărate demersuri la Bucureşti, pentru a afla ce s-a întâmplat cu el. A obţinut doar un certificat de deces, care i-a dat de bănuit : anul decesului era 1950 iar ziua şi luna erau identice cu data naşterii sale.

Nemulţumit, pleacă la Bucureşti şi obţine o audienţă la Gheorghe Gheorghiu-Dej, conducătorul ţării de atunci, care i-a comunicat scurt, că fiul său este mort, ca urmare a activităţii sale subversive împotriva statului comunist.

Numele lui Leon a apărut după revoluţie în câteva articole din revista „NU” de la Cluj.

În articolul „Abăcioaie nu se mai întoarce niciodată” apărut într-o foaie volantă, „Procesul comunismului”, se arată că „Leon, fiind legionar, era urmărit pentru activitatea subversivă împotriva orânduirii comuniste. Se trag focuri de armă asupra lui, dar nu-l nimeresc. Ripostând, răneşte şi el un securist, înainte de a fi prins. În drum spre Securitate, reuşeşte să ascundă o listă de nume ce se afla la el, salvând astfel de închisoare mai multe persoane. Aceste fapte s-au întâmplat la 1 iunie 1949. Mai târziu, în luna decembrie, a avut loc procesul. După proces, într-una din zile, este ridicat împreună cu patru camarazi şi duşi într-o direcţie necunoscută. Apoi, s-a aflat că acesta a fost dus undeva pe lângă cimitirul din Cluj şi împuşcat.”

Cele mai pertinente dovezi privind împrejurările în care a murit sunt relatate cu lux de amănunte în cartea „Canalul morţii”, scrisă de Ion Cârja, apărută în anul 1993 la Bucureşti, Editura „Cartea Românească”, prefaţată de Victor Grigorescu. Iată ce arată autorul în cartea sa, la pagina 134 : „Abăcioaie se afla la Cluj la acea dată, în partea de nord a oraşului, ascuns de nişte studenţi. Se pare că fusese filat de mai mult timp astfel că, în seara când acesta trecea de la o ascunzătoare la alta, a fost arestat, după o goană îndelungată,, în care s-au schimbat focuri de armă şi au căzut câţiva grav răniţi din partea Siguranţei.

Pe Abăcioaie l-am cunoscut la penitenciarul din Cluj, grupul lui fiind aici în aşteptarea sentinţelor, când am sosit noi. Cu toate că era conştient că va primi pedeapsa maximă – el apărând în proces ca şef de lot, cu crime împotriva agenţilor de securitate – pedepsele în asemenea cazuri fiind moartea, omul mi s-a părut calm, demn, stoic.

– De voi fi condamnat la moarte şi executat, mi-a spus el, într-o scurtă întâlnire, care mi-a fost mijlocită la baie, mor împăcat că mi-am făcut datoria pentru neamul meu.

A doua sau a treia zi, într-adevăr s-au pronunţat sentinţele iar Abăcioaie şi încă două persoane din lotul lui nu s-au mai întors la celula lor, aceştia fiind condamnaţi la moarte. Am aflat curând că recursul a fost respins. Cândva, în vara anului 1950, Abăcioaie cu asociaţii lui au fost împuşcaţi în ceafă, cum se obişnuia să se execute sentinţele capitale sub comunişti.”

De pe urma lui, familia nu a rămas decât cu un petic de hârtie, care era o fişă de lectură scrisă în limba franceză. Cea mai mare parte a caietelor şi cărţilor sale, care nu erau puţine, au fost arse în curte în timpul uneia dintre nenumăratele percheziţii, altele au putrezit în pământ, ascunse de către familie.

Dar întâmplările nu s-au terminat aici. În continuare au existat presiuni şi asupra celorlalţi membri ai familiei. Mitică, fratele următor, a fost arestat, anchetat şi ţinut în carceră şapte luni pentru atitudinea sa anticomunistă. Acelaşi lucru i s-a întâmplat şi surorii sale, Cecilia, care a petrecut multe momente neplăcute în beciurile Siguranţei, iar fratele mai mic, Costică, astăzi având peste 80 de ani, a muncit ani de zile la construirea căii ferate Bumbeşti-Livezeni, pentru a nu fi recunoscut de Siguranţa statului şi pentru a-şi pierde urmele. Sora cea mai mică, Maria, a fost mereu batjocorită la şcoală de către profesori, a fost arătată cu degetul de către colegi, ca fiind sora unui criminal deşi era foarte bună la învăţătură şi avea rezultate deosebite.

Din cauza „dosarului” de la Securitate, întregii familii i s-au refuzat pe o perioadă îndelungată toate drepturile şi libertăţile cetăţeneşti.

Tânărul Leon a înfruntat vicisitudinile vremurilor fiind convins că dreptatea va fi cândva de partea lui. Convingerea că oamenii îşi vor da seama că trebuie să fie mai atenţi pe mâna cui îşi lasă soarta s-a adeverit şi e valabilă şi în zilele noastre, însă atunci, în numele acestei dreptăţi, mulţi au pierit în închisori sau au dispărut, fără să aibă parte de un mormânt sau măcar de o slujbă creştinească, aşa cum este cazul lui Leon, eroul nostru din Vorniceni.

Toate acestea le-am aflat întâmplător, în vara anului 1994, când mă întorceam cu maşina de la Săveni. Eram singur cu gândurile mele. În apropiere de satul Ştiubieni, o persoană îmi face semn să opresc. S-a urcat în maşină, mă întreabă dacă sunt din Vorniceni şi dacă am auzit de Leon Abăcioaie. I-am zis că am auzit dar nu cunosc nimic din viaţa lui. Atunci, persoana respectivă scoate dintr-o servietă o carte, o deschide şi-mi citeşte rândurile citate mai sus. După ce termină de citit se recomandă : Costică Abăcioaie, fratele mai mic al lui Leon. De emoţie a trebuit să opresc maşina, pentru că a-mi astâmpăra bătăile inimii, care o luase la goană la întâlnirea cu istoria şi cu sublimarea suferinţei.

Leon Abăcioaie este pomenit în istoricul Baroului din Botoşani, publicat pe internet, (1) al cărui rost este „să amintească generaţiilor de astăzi că slujitorii dreptăţii – juriştii – şi-au dat tributul de « oameni ai cetăţii » în decursul timpului şi că ne putem mândri cu ei oriunde şi oricând, spre pildă şi generaţiilor viitoare”.

Numele său apare şi în cartea lui Nicolai Popa, „Coborârea în iad”, (2) ca participant la tabăra F.D.C. (Fraţi de cruce) „Ionel Moţa” din iulie 1946 de la Piatra Neamţ, o formă de rezistenţă la ofensiva comuniştilor, organizată în numele dragostei de neam, de ţară, de dreptate, de adevăr, de libertate şi mai ales de dorinţa de a se apăra biserica şi credinţa în Dumnezeu. Tot acolo se menţionează că o parte din participanţi au fost ucişi în timpul anchetelor din vara anului 1948 sau în timpul „reeducării” de la Piteşti. Nicolai Popa afirmă în cartea sa (3) că, „pentru a evita orice rezistenţă sau dezaprobare în sânul aparatului represiv, de care trebuia să se folosească (în rândul căruia mai erau oameni vechi), va crea o atmosferă de ură împotriva legionarilor, în rândul cărora vor fi socotiţi toţi cei care erau împotriva regimului, ajungându-se astfel ca tuturor celor care nu erau de acord cu ei să li se spună legionari.” „Ţelul lor era să distrugă cei mai mari duşmani ai comunismului şi anume Mişcarea Legionară şi Tineretul, astfel încât să rupă veriga ce făcea legătura dintre cele două generaţii” iar deviza lor era :„Pentru duşmanii poporului nu există nici milă, nici îndurare”. (4)

Despre originile mişcării, istoricul, diplomatul, filozoful, jurnalistul şi romancierul Neagu Djuvara scria: “Să nu credeţi, cum spun adversarii Mişcării Legionare, că aceasta a fost o copie a nazismului sau a fascismului. Mişcarea Legionară a fost o mişcare autohtonă, născută din grupări studenţeşti anticomuniste”.(5)

Datoria noastră este să cunoaştem această parte tristă din istoria poporului român şi să-i respectăm pe cei care au avut tărie de caracter şi au îndurat nenumărate privaţiuni pentru neam şi pentru ţară, pentru ca noi să avem o viaţă mai bună.

sursa: Revista Vorniceneanul