Dorul de ţară e nemărginit, e ca un ac în piept înfipt,
e aerul cu miros de flori proaspete înflorite
cu privirea spre cerul cu pajişti înverzite.
E dorul de ţară cu munţi albaştri,
ţară aşezată între aştri,
e ţara care din vechime
luminează blând al său nume
şi-o strigăm cu adevăratul său nume,
e ţara cu grâne
ce ţâşnesc deodată spre stele,
e ţara cu balade şi cântece de dor
ce răsună deasupra unui nor,
e ţara pe care o simţim
în fiecare bătaie a inimii
şi mereu ne topim
când de ea ne amintim.
Dacă cumva o părăsim,
fără să ne dăm seama,
un dor se rostogoleşte de-a valma,
şi repede ne apar în minte
imagini ce încep să colinde:
ierburi înalte de casă,
munţi ca nişte violoncele concentrând,
peste dealuri şi câmpii înverzând,
pământuri albastre arzând,
dimineţi cu pajişti fumegând,
oameni la muncă plecând,
pe străzi româneşte vorbind.
Iar dacă departe de ţară
auzim pe un străin vorbind
limba română,
ne bucurăm şi ne mândrim,
ca şi cum ne-am afla
în ţara noastră neîncetat,
ţara de dor nesecat.
sursa: Revista Luceafărul
