În martie 1864, Mihail Kogălniceanu a prezentat în Adunare proiectul de lege rurală

129-car-cu-boi-dobrogeaImediat după adoptarea proiectului legii rurale de către Consiliul de Stat, Domnitorul semna, la 14/26 august 1864, decretul nr. 104, prin care legea rurală era promulgată2 . În aceeaşi zi, domnitorul lansează o Proclamaţiune către sătenii clăcaşi3 , prin care le făcea cunoscut: „Claca [boierescul] este desfiinţată pentru d-a pururi, de astăzi voi sunteţi proprietari liberi pe locurile supuse stăpânirei voastre, în întinderea otărâtă prin legile în fiinţă”. În continuare, erau jalonate principiile legii rurale, principii care aveau să statueze relaţiile dintre moşierime şi ţărănime. Sătenii erau îndemnaţi să dea uitării ura şi vrăjba acumulate de-a lungul timpului în sufletele lor, să se îngrijească de înfrumuseţarea vetrelor de sat, „care de astăzi devin comune neatârnate”, şi să nu părăsească „această frumoasă meserie de muncitori plugari, care face bogăţia ţării”. Încă din martie 1864, când Mihail Kogălniceanu a prezentat în Adunare proiectul de lege rurală, a iniţiat şi s-a preocupat de popularizarea cât mai largă a proiectului legii rurale; mesajul domnesc şi proiectul legii au fost publicate în peste 8.500 de exemplare în „Monitorul Oficial”, „Românul” şi „Buciumul”. Aceste preocupări ale primului ministru s-au intensificat după adoptarea legii rurale, la 14/26 august 1864. În aceeaşi zi, M. Kogălniceanu a trimis către toate prefecturile o circulară prin care cerea autorităţilor judeţene să folosească toate formele pentru a se putea face o popularizare cât mai largă Proclamaţiei lui Cuza şi conţinutului legii rurale. Pentru a urmări modul cum se popularizează legea, cum a fost ea primită de către proprietari şi clăcaşi şi cum a fost organizată punerea ei în aplicare, guvernul a trimis în ţară „comisari speciali”- pentru zona Moldovei a fost desemnat Dimitrie Scarlat Miclescu, un cunoscut susţinător al legii rurale. Pornind de la faptul că majoritatea sătenilor erau analfabeţi, prin circularele transmise, guvernul cerea prefecţilor şi subprefecţilor să se deplaseze în comune şi împreună cu autorităţile comunale să asigure afişarea în cât mai multe locuri a celor două documente (Proclamaţiunea lui Cuza şi legea rurală) şi să organizeze întruniri şi dezbateri cu locuitorii tuturor satelor şi cătunelor. Spre exemplu, la 20 august 1864, subprefectul plăşii Jijia, judeţul Botoşani raporta prefectului: „Astăzi s-au serbat în toată plasa (Jijia) Te-Deum pentru ridicarea boierescului şi s-a citit în biserici, unde erau adunaţi mai toţi locuitorii, Proclamaţiunea şi Decretul Măriei Sale şi circularele D-lui Ministru de Interne.1364___depnuarea_porumbului_un_fel_de_clac

La Dângeni şi la Truşeşti, cele de mai sus au fost citite de către subprefect. Locuitorii au răspuns prin urări de mulţumiri şi prin strigări de „să trăiască Alesul Naţiunii Al. Ioan I, să trăiască şi toţi acei care au contribuit la ridicarea boierescului”4 . Chiar în ziua când la Prefectura judeţului s-a primit telegrama primului ministru, 16 august 1864, cu privire la desfiinţarea clăcii: „Înălţimea Sa a subscris Decretul prin care de la 23 aprilie viitor, claca se desfiinţează şi sătenii devin proprietari pe locurile ce li se cuvin după legile în fiinţă”5 , locuitorii din comuna Flămânzi s-au adunat la primăria comunei pentru alegerea primarului şi a consilierilor comunali. Sătenii au refuzat alegerea primarului susţinut de către autorităţi, pentru că lucra mână în mână cu arendaşul moşiei şi au declarat că nu vor accepta desfăşurarea alegerilor „decât dacă se vor întruni cu comuna Storeşti”. Revolta locuitorilor de la Fămânzi a coincis cu sosirea în judeţ a lui Dimitrie Scarlat Miclescu, „comisarul guvernului”, care avea misiunea de a populariza legea rurală şi Poclamaţia domnitorului. Atunci când mai mulţi locuitori ai comunei acceptaseră să voteze, a sosit la Flămânzi, Ion Negrescu, primarul comunei Storeşti, împreună cu mai mulţi locuitori din Storeşti şi din alte sate învecinate, care acceptaseră ideea de a face o unificare administrativă a tuturor satelor învecinate, care, bineînţeles, ar fi urmat să-l aleagă primar pe Negrescu. Incunoştiinţându-l pe prefect despre ostilităţile ce se petrec la Flămănzi, subprefectul plăşii Coşula îl ruga: „pătrundeţi gravitatea cazului şi binevoiţi a regula cele de cuviinţă”6 . Neputându-se deplasa din cauza sănătăţii, prefectul l-a delegat pe directorul de prefectură „pentru a cerceta neorânduielile petrecute în comuna Flămânzi cu prilejul alegerilor comunale de acolo”. A doua zi, 18 august 1864, acesta-i raporta că a încercat, în numele guvernului, să le vorbească celor adunaţi şi să-i lămurească pe răzvrătiţi despre spiritul legii comunale, atrăgându-le atenţia că ar fi mai bine să meargă la recoltarea păioaselor „însă toate sfaturile mi le-am văzut respinse cu o mare nesocotinţă din partea dlui D. Miclescu carele „deghizat în costumul cel mai ordinar al popularităţii, sta zvârlit în mijlocul locuitorilor, încurajându-i împotriva ordinelor date de guvern”7 . În asemenea împrejurări a ordonat jandarmilor să-i trimită pe răzvrătiţi la casele lor şi să-i aresteze pe Miclescu şi pe Negrescu. Temându-se de redeschiderea ostilităţilor, directorul Prefecturii a făcut apel la Compania a IV de Jandarmi ca „deîndată să păşească la moşia Flămânzi un unter oficeriu cu 10 soldaţi călări”8 .

 

În procesul-verbal de anchetă, directorul Prefecturii menţiona că la crâşma de pe şleahul moşiei Flămânzi s-au adunat un mare număr de oameni, veniţi din mai multe comune. Insista asupra vinovăţiei lui Dimitrie Miclescu şi Ion Negrescu, care „conlucrau o conspiraţie întru sfărâmarea alegerilor ce s-au făcut mai înainte în comunele megieşite, sub scop de a forma o singură comună”9 , condusă de primarul Negrescu.1384___pauz_de_mas_la_cmp

În contradicţie totală cu această afirmaţie, la 21 august, în faţa prefectului, D. Miclescu se dezvinovăţea că „nu am fost decât victima împrejurărilor ce m-au adus în mijlocul acelui conflictu, cu scopul numai de a linişti agitaţiunile ce urma între locuitori”10 . Pentru eliberarea lui Dimitrie Scarlat Miclescu a fost nevoie de intervenţia ministrului de interne, Mihail Kogălniceanu, care, la 19 august, telegrafia prefectului: „Dimitrie Scarlat Miclescu reclamă a fi arestat de directorul Prefecturii în ratoşul Flămânzi. Daţi îndată relaţii de împrejurări şi liberaţi-l, de nu mijlocesc cazuri grave”11. Probabil, după informarea primită de la prefect, chiar a doua zi, Ministrul de Interne revenea cu o nouă telegramă: „Eliberaţi sub garanţie pe D. Miclescu şi I. Negrescu, iar dosarul înaintaţi-l la Bucureşti”12 . Faţă de comportamentul autorităţilor din judeţul Botoşani cu trimişii guvernului, cu uşor reproş şi fină ironie, primul ministru i se adresa prefectului, la 6 septembrie 1864: „Vă încunoştiinţez că D-l Dimitire Scarlat Miclescu cu înaltă aprobaţiune este rânduit comisar al guvernului la misiunea de a explica prin comunele rurale noua lege rurală. Dv., dar, îl veţi cunoaşte în asemenea calitate şi-i veţi da toată înlesnirea. Totodată vă invit ca şi dv. să faceţi o călătorie în judeţul Dv. şi să adunaţi pe primari şi pe alţi săteni la reşedinţele plăşilor, ca să le explicaţi legea rurală în textul şi în spirirtul ei”. Aşa vă veţi putea încredinţa că „în unele locuri este rău înţeleasă sau chiar necunoscută”13 . La 7 septembrie 1864, prin misionarii recrutaţi de prin sate (Negrescu, Tudorache, Captalanu), în faţa locuitorilor din: Deleni, Feredeeni, Vlădeni, Rădeni, Frumuşica, Storeşti şi Flămânzi, s-a citit scrisoarea lui Dimitrie Scarlat Miclescu prin care, pentru ziua de 8 septembrie 1864, Sf. Maria Mică, erau invitaţi la Cotnari, câti mai mulţi locuitori din satele menţionate, pentru a li se vorbi despre legea rurală şi despre Proclamaţia lui Cuza. De acolo „urmează să meargă împreună la Domnia Sa (la Ruginoase), la Prea Înaltul Domnu Stăpânitori pentru Binele ţării”. Primind cu multă bucurie ştirea adoptării legii rurale şi cu speranţa a într-un viitor mai bun, la 7 septembrie 1864, un mare număr de locuitori din satul Flămânzi şi satele megieşe au pornit spre Ruginoasa, cu scopul de a-i aduce Domnitorului mulţumirile lor, pentru dezrobirea lor şi hotărârea de a-i face proprietari liberi. Călătoria spre Ruginoasa a fost zădărnicită de către forţele de ordine trimise de subprefectul plăşii Coşula. În procesul-a într-un viitor mai bun, la 7 septembrie 1864, un mare număr de locuitori din satul Flămânzi şi satele megieşe au pornit spre Ruginoasa, cu scopul de a-i aduce Domnitorului mulţumirile lor, pentru dezrobirea lor şi hotărârea de a-i face proprietari liberi. Călătoria spre Ruginoasa a fost zădărnicită de către forţele de ordine trimise de subprefectul plăşii Coşula. În procesul-Lucrările trimise de către subprefecţii plăşilor din judeţul Dorohoi au fost întocmite cu mai multă responsabilitate şi se vor dovedi că au fost mult mai aproape de situaţia reală găsită la aplicarea legii rurale. Probabil, la recomandarea subprefectului, la plasa Başeu toate satele, cu excepţia satului Vorniceni, au raportat şi pe clăcaşii care au făcut clacă cu un cal, însumând unnumăr de 261 de clăcaşi. Asemenea cazuri, dar într-un număr mult mai mic, au fost înregistrate şi la plasa Prutu de Jos, ca şi la plasa Miletin din judeţul Botoşani. La plăşile Prutu de Sus şi Prutu de Jos din judeţul Dorohoi au fost înregistraţi mai mulţi clăcaşi care au făcut clacă câte o jumătate de pont. Se pare că această situaţie s-a întâlnit în mai multe judeţe, din moment ce prin circulara nr. 14.270 din, 20 septembrie 1864, Mihail Kogălniceanu dădea lămuriri cu privire la categorisirea celor care au lucrat boieresc numai jumătate: „Vă fac cunoscut că jumătate de boieresc nu există, şi prin urmare la toţi cei care au lucrat boierescu în satul său împărţirea pământului li se face după articolul 1 şi 2 din legea rurală”18 . Toţi clăcaşii aflaţi în situaţia de mai sus au fost trecuţi în categoria „clăcaşilor pălmaşi”. Boierii erau interesaţi a se proceda astfel, nu numai pentru că aceştia primeau mai puţin pământ, ci, în primul rând, pentru că, neavând pământ, neavând mijloace, vor trebui să lucreze şi pe moşiile lor. Aşa s-au petrecut lucrurile şi pe moşia Bobuleşti, din plasa Ştefăneşti, unde 34 de săteni au fost trecuţi ca pălmaşi pentru că în anul reformei agrare „au făcut claca cu vita de cal pentru un bou”, iar alţi 15 săteni, care în toţi anii făcuseră clacă cu boi, au fost trecuţi tot ca pălmaşi, pe motivul că în momentul legii „erau cu juncănaşi, nu cu boi”19 . Categoria care a asigurat chiar de la început un mare număr de lucrători agricoli a fost aceea intitulată „fără clacă” şi care a primit numai loc de casă şi grădină. În fiecare plasă din judeţul Botoşani, proporţia acestei categorii trecea de 32%; în plasa Ştefăneşti e de 35%, iar în plasa Siret atingea chiar 40%. Fără îndoială, realitatea nu putea prezenta acest procentaj pentru ca văduvele, nevolnicii, lemnarii, pietrarii, cărămidarii, etc. nu erau aşa de numeroşi ca să dea pe întreg judeţ o asemenea proporţie de circa 25% din întrega populaţie. Însă după cum se poate constata, adevărul e că cei mai mulţi dintre pălmaşi  au fost împinşi spre această categorie în mod abuziv şi până la urmă, văzând ca nu gasesc nicăieri dreptate, au trebuit să se multumească numai cu locuri de casă. Pe baza documentelor aflate în Arhivele Statului din Botoşani, comparând datele înscrise în rapoartele prefecţilor cu cele primite din plăşi20, eliminând unele erori şi greşeli de calcul, în deosebi la judeţul Botoşani, prezentăm următoarea situaţie a clăcaşilor din fostele judeţe Botoşani şi Dorohoi, înainte de adoptarea legii rurale din 14 august 1864.

Din punct de vedere al numărului total de clăcaşi, la nivelul întregii ţări, constatăm că judeţele Botoşani şi Dorohoi se clasează între judeţele de mijloc, însă dacă raportăm numărul total al clăcaşilor, defalcat pe cele trei categorii (fruntaşi, mijlocaşi şi codaşi) ne surprinde o diferenţă foarte mare. Astfel, la categoria clăcaşilor cu patru boi, judeţul Dorohoi cu 323, reprezentând doar 2,3% şi Botoşani cu 450, adică 3,5% se aflau pe locurile doi şi trei de la coadă, după judeţul Roman cu 271, urmate de judeţele Vaslui cu 639 şi Suceava cu 746 clăcaşi. Celelalte judeţe, toate aveau peste 2.000 clăcaşi cu patru boi, în frunte cu judeţul Ilfov care avea 6.901 şi Prahova cu 6.815 clăcaşi34, ceea ce reprezenta peste 26% din numărul total al clăcaşilor. Se poate aprecia, că difenţelele prezentate pun în evidenţă starea de sărăcie şi de înapoiere economică ce cuprindea toată Moldova, şi în deosebi judeţele din nordul şi estul Moldovei, cu excepţia judeţului Galaţi, favorizat de aşezarea sa geografică. Pe teritoriul celor două judeţe se aflau 320 proprietăţi moşiereşti, din care 268 moşii, adică 84%, erau proprietăţi particulare, 42 moşii, adică 13%, se aflau în proprietatea statului şi 10, reprezentând cca. 3%, erau în proprietatea unor aşezământe publice. Poate nu este inutil a reaminti că proprietatea statului, în epoca modernă, s-a reconstituit de-abia după secularizarea averilor mănăstireşti din decembrie 1863. La data adoptării legii rurale, în zona noastră, singurele moşii care se aflau în proprietatea unor aşezăminte publice (culturale, bisericeşti, spitaliceşti) erau cele ale Epitropiei Sf. Spiridon din Iaşi: patru erau pe teritoriul judeţului Botoşani- Buzeni, Hlipiceni, Orăşeni şi Todireni, iar şase se aflau pe teritoriul judeţului Dorohoi- Crăiniceni, Hreaţca, Puţureni, Sârbi, Sinăuţi şi Ştreanga. Cu toate că, materialele de specialitate referitoare la împroprietărirea clăcaşilor în baza legii rurale din 1864, evidenţiază faptul că numărul clăcaşilor cu patru boi era mult mai mare pe moşiile proprietatea statului, în judeţele Botoşani şi Dorohoi se constată, aproximativ aceeaşi proporţie la toate cele trei categorii de clăcaşi şi pe toate tipurile de moşii, adică clăcaşii cu patru boi reprezintă o proporţie foarte mică, sub 3% (773 fruntaşi), cei cu doi boi (11.383 mijlocaşi), reprezentă 43%, pentru ca să predomine cu 51-54%, pe toate tipurile de moşii, numărul clăcaşilor codaşi (14.571) care au prestat claca cu braţele.

În concluzie, analizând tabelele clăcaşilor care locuiau în plăşile celor două judeţe se poate observa că cei mai mulţi clăcaşi, dar şi cei mai înstăriţi se aflau în partea de vest şi sud-vest a judeţului Botoşani, respectiv plasa Siret cu comunele: Burdujeni, Dumbrăveni, Salcea, din dreapta râului Siret şi Vorona, Tudora, Corni şi Coşula (plasa Coşula), situate pe partea stângă a râului, şi partea de vest şi central-vestică a judeţului Dorohoi, respectiv plasa Berhometele cu comunele: Grămeşti, Zamostea, Zvoriştea şi Hânţeşti de pe dreapta râului Siret şi comunele Târnauca şi Lozna de pe stânga râului, continuând cu comunele Ibăneşti, Cristineşti, Suharău şi Hudeştii Mari din plasa Prutu de Sus. Pe măsură ce se înaintează spre est, cu unele excepţii-comunele din jurul Târgului Darabani şi Săveni şi comuna Vorniceni numărul clăcaşilor cu patru boi este în continuă scădere. Astfel, înainte de adoptarea legii rurale din august 1864, la plasa Jijia din judeţul Botoşani şi plasa Prutu de Sus din judeţul Dorohoi, se aprecia că sunt numai 3 clăcaşi, respectiv 2 clăcaşi cu câte patru boi, în timp ce la plasa Siret se aprecia a fi un număr de 255, iar la plasa Coşula 101 clăcaşi cu patru boi. Diferenţe la fel de mari erau şi la judeţul Dorohoi; la plasa Berhometele erau 78, la plasa Prutu de Sus 85 clăcaşi cu patru boi, în timp ce la plasa Prutu de Jos erau numai 2 clăcaşi cu patru boi.

 Lucrarea a apărut cu sprijinul financiar în cadrul proiectului POSDRU/ 88/1.5/S/47646, cofinanţat din FONDUL SOCIAL EUROPEAN, PROGRAMUL OPERAŢIONAL SECTORIAL „DEZVOLTAREA RESURSELOR UMANE 2007-2013”