In memoria consateanului nostru, Căpitanului Maxim Constantin cazut la datorie!

Căpitanul Maxim Constantin, ofiţer de elită al Corpului Vânători de Munte, campion militar absolut la concursurile de schi pe trupele de munte în repetate rânduri, pentru vitejia sa în luptele din Caucaz şi jertfa sa supremă pentru libertatea patriei, i s-a acordat cea mai înaltă decoraţie: Ordinul Mihai Viteazu clasa a III-a post mortem.

În calitate de consăteni din comuna Vorniceni, judeţul Dorohoi, din care i se răpise în 1940 ţinutul Herţa, eram prieteni apropiaţi. Împreună urmasem cursurile aceluiaşi liceu „Anastasie Başotă” din Pomârla, un sat la 12 km de Dorohoi. Liceul era destinat în special fiilor de ţărani. Împreună luptasem în iunie – iulie 1941 la eliberarea Ţinutului Herţa din judeţul nostru, unde soarta, spre bucuria noastră, ne-a adus.
*********************************************************
Urmează descrierea amănunţită a bătăliei purtate de compania condusă de locotenentul Dumitru Teodorescu (din Vorniceni Sat) în urmă căreia acesta va fi decorat cu Ordinul Mihai Viteazu clasa a III-a. Voi reda aici numai o mică parte din această bătălie văzută şi trăită de locotenentul Teodorescu, respectiv atacul din 27 octombrie spre creasta împădurită de lângă parcul oraşului Nalcik, după două zile şi nopţi de lupte şi sforţări continue, toate relatate cu lux de amănunte în memoriile sale.

(…) dezlănţuim atacul. Plutoanele traversează râul în fugă, în trăgători, angajându-se în pantă spre creastă. Străbatem circa 200 m şi deodată salve puternice de foc, probabil din pistoale automate, ne fac prima victimă. Rănirea în umăr a unui ostaş din dreapta mea, la circa 3-4 metri depărtare. Am binoclul atârnat la gât cu şnurul. Doar o singură răsucitură mai reuşesc să fac, cu gândul de a descoperi de unde a deschis inamicul focul. O nouă salvă şi o izbitură îmi cutremură tot corpul, făcându-mă să mă înclin până la pământ de care mă sprijin în palmă şi… tot în acelaşi timp am strigat „M-a rănit, feciori!”.

O clipă de stagnare, de oprire a atacului, moment care mă cutremură şi îmi scoate un nou strigă: „Nu-i adevărat! La creastă, vânători!”. Mă înalţ şi valul atacatorilor noştri zvâcneşte spre vârful înălţimii. Pe deasupra noastră, de pe celălalt mal al râului Nalcik, ne încurajează focul puternic şi precis al mitralierelor conduse de sergentul major Moroşan Gheorghe din judeţul Suceava, satul Bucşoaia, comandantul plutonului de mitraliere, care descoperise locul de unde inamicul deschisese focul. (…) Glonţul destinat lui l-a lovit în binoclu provocându-i doar o rană superficială.

Bătălia continuă cu înverşunare în următoarele zile. Compania 1 Puşcaşi din Bat 7 VM, condusă de locotenentul Dumitru Teodorescu ocupă prin lupte grele la 27 octombrie 1942 ultima creastă din parcul oraşului Nalcik, în timp ce restul batalionului şi diviziei dădeau lupte de stradă în oraş. În cursul nopţii de 27 spre 28 şi întreaga zi de 28 octombrie, compania este izolată de restul batalionului şi luptă încercuită din toate părţile:

Tânărul locotenent Dumitru Teodorescu(foto)
înainte de a doua plecare pe front
12 iulie 1942

(…) trupe sovietice, probabil dintre cele care fuseseră zvârlite de pe înălţime în ziua de 27 octombrie 1942 şi altele care părăseau oraşul Nalcik care era în flăcări şi pe punctul de a cădea, au înconjurat înălţimea pe care o cucerise compania noastră. Şi poziţiile acesteia au suportat toate atacurile pe care le-au dezlănţuit cu furie trupele sovietice, la intervale diferite de timp, pe tot parcursul zilei de 28 octombrie.

Au fost situaţii în care poziţiile companiei au fost atacate dinspre ambele pante ale înălţimii, fiind necesară schimbarea direcţiei de tragere a unor arme automate cu 180 de grade pentru a putea face faţă asaltului inamicului din ambele sensuri. Terenul împădurit, combinat şi cu boscheţi, favoriza apropierea neobservată a atacatorilor inamici de poziţiile noastre. Noroc că partea dinspre parcul oraşului Nalcik era bine observată din poziţia companiei de cercetare de pe malul sudic al râului.

Consăteanul meu, căpitanul Maxim Constantin, îşi asumase sarcina de a observa infiltrarea trupelor inamice spre poziţiile noastre, comunicându-ne distanţele la care se aflau acestea: „Inamicul la 400 de metri… la 300 metri… Grijă fiule, ţine-te bine, să am pe cine cununa”, mă stimula viitorul meu naş de cununie. Atunci, în zi de 28 octombrie 1942, n-aveam cum să ştiu că doar numai atunci îi mai auzeam, pentru ultima dată, glasul… Sub 300 m porunceam deschiderea focului cu mitralierele şi cu „puternica noastră artilerie”, cele două aruncătoare de 60 mm din organica companiei. Nădejdea ultimă a vânătorilor de munte rămânea tot grenada şi tragerile la gura ţevii.

După mai multe atacuri inamice se scurse prima parte a zilei de 28 octombrie. O pauză de peste o oră a dat răgaz de respiraţie luptătorilor noştri. S-a apropiat de mine caporalul Burlacu din judeţul Hunedoara. Din buzunarul din partea inimii a scos o carte poştală primită din ţară de la soţia sa care-l anunţa că i-a născut un fecior. Era foarte mândru şi ochii îi străluceau de bucurie.

Mi-a întins şi mie s-o citesc. Le-am urat noroc şi sănătate, lui şi întregii familii, înapoindu-i apoi scrisoarea. Şi-a aşezat-o cu grijă în buzunarul din dreptul inimii, înapoindu-se la grupa pe care o comanda. Un ultim atac, cu mai multă îndârjire, a dat inamicul în ziua respectivă. Au vuit munţii, pădurile, crestele şi văile de zgomotul armelor automate, grenadelor şi strigătelor de luptă ale vânătorilor de munte.

Şi de această dată, oare a câta oară în acea zi, inamicul ajunsese la distanţa de aruncare a unei grenade. Şi caporalul Burlacu s-a săltat din adăpost cu grenada în mână, pregătită de aruncare. Dar în acelaşi timp un snop de gloanţe vrăşmaşe au străpuns trupul său tânăr, mâna i s-a desprins de pe grenada ale cărei schije s-au adăugat gloanţelor, grăbindu-i sfârşitul. Departe de ţară, în Caucaz, a căzut încă un ostaş român, erou, căruia nu i-a fost dat să-şi strângă la piept feciorul. Doar cartea poştală, care-i vestea naşterea feciorului, i-a rămas lipită de inimă, în buzunarul tunicii lui soldăţeşti.

În ţară, copilul unui erou va aştepta zadarnic întoarcerea tatălui din război să-i vegheze copilăria. Toate s-au întâmplat la ultimul asalt al inamicului asupra poziţiilor noastre, în ziua de 28 octombrie 1942. Victoria noastră s-a încheiat cu un gust amar. În 28 octombrie 1942 oraşul Nalcik a fost cucerit şi curăţat de orice rezistenţă inamică.

Dar luptele au continuat mai departe de Nalcik. Compania de cercetare primeşte misiunea de a curăţa partea de sud-vest a parcului oraşului Nalcik de ultimele rezistenţe sovietice şi a continua atacul de-a lungul şoselei Nalcik – staţiunea climaterică Belaia Recika pentru ocuparea acestei din urmă localităţi. În aceste lupte este rănit mortal prietenul şi consăteanul lui Dumitru Teodorescu, căpitanul Maxim Constantin, cel care ar fi urmat să-i fie naş de cununie.

(…) înaintarea Companiei de Cercetare este întâmpinată cu focuri puternice de arme automate, care trag în lungul aleilor din parc, silind trupele noastre să se oprească. Căpitanul Maxim Constantin, sfidând pericolul, iese pe una din aleile parcului pe acre înaintau cele două tancuri germane date în sprijin companiei, în încercarea de a-şi îmbărbăta compania să-şi reia înaintarea sub protecţia tancurilor şi a focului propriu al armelor automate.

Este însă prins într-un snop de armă automată inamică, care-i sfarmă braţul drept, alte gloanţe perforându-i gâtul şi plămânul. Este imediat scos din câmpul de luptă sub protecţia tancurilor, transportat cu maşina generalului Ion Dumitrache, comandantul diviziei, care se afla în zonă, până la o ambulanţă şi de acolo cu aceasta la spitalul din oraşul Piatigorsk. la operaţia de la spital i s-a amputat braţul drept, dar orice efort de a fi salvat nereuşind, a decedat la data de 2 noiembrie 1942 în spitalul din Piatigorsk, fiind înmormântat în cimitirul din acest oraş.

În calitate de consăteni din comuna Vorniceni, judeţul Dorohoi, din acre i se răpise în 1940 ţinutul Herţa, eram prieteni apropiaţi. Împreună urmasem cursurile aceluiaşi liceu „Anastasie Başotă” din Pomârla, un sat la 12 km de Dorohoi. Liceul era destinat în special fiilor de ţărani. Împreună luptasem în iunie – iulie 1941 la eliberarea Ţinutului Herţa din judeţul nostru, unde soarta, spre bucuria noastră, ne-a adus.

Îi fusesem înlocuitor la comanda mândrei sale Companii de Cercetare, care s-a acoperit de glorie în luptele de la Baksan şi cota 910, în timpul în acre el se afla internat la spitalul din Deva. Pentru ultima dată i-am auzit glasul doar în ziua precedentă, 28 octombrie 1942, zi în care mi-a dirijat deschiderea focului de către compania mea încercuită de inamic pe înălţimea dinspre sud-vestul oraşului Nalcik. Pentru mine, drag consătean, prieten şi camarad din mândrele noastre unităţi de Vânători de Munte, amintirea ta nu se va stinge decât odată cu firul vieţii mele.

Căderea în luptă a celor mai viteji niciodată nu-i descurajează pe cei care au rămas. Dimpotrivă, îi îndârjeşte şi îi împinge înainte, să le urmeze exemplul.

Ordinul de zi al generalului Ion Dumitrache din 31 octombrie 1942:

“Aţi urmat cu sfinţenie îndemnul neamului de a fi viteji. Aţi pătruns în ziua de 25.10.1942 peste apa Baksanului, prin brâul de beton şi de foc, ajungând până în seara zilei la Ianikoi şi pădurea Ceghem. Aţi cucerit a doua zi această linie fortificată din faţa oraşului Nalcik şi aţi pătruns până seara în marginile lui. Cu o îndrăzneală fără egal ostaşii au zdrobit apărarea din jurul oraşului împreună cu I / R. 99 M. german.

Aţi cucerit oraşul cu toate forturile lui din clădiri şi încrucişări de străzi, dovedind dispreţ de moarte B.7, 10, 16 şi B. 1 Pi.M…..Câştigarea victoriei s-a datorat tuturor ofiţerilor, comandanţilor de unităţi care au plătit succesul cu preţul vieţii. S-au distins în mod deosebit comandanţii celor două grupuri de vânători de munte, coloneii Gheorghe Gugleş şi Vasile Cârlan.

Citez prin ordin de zi pe divizie unităţile brave şi păstrăm în inimi toată recunoştinţa celor căzuţi eroic departe de Ţară şi numai pentru Ţară”.

Lupta de la Mairamadag

După cucerirea Nalcikului, vânătorii de munte români au continuat avansul spre est, însoţind blindatele germane. Sovieticii au apărat cu îndârjire zona fortificată de la Terek, iar alte forţe au contraatacat la Arhonskaia. Atacul trupelor germano-române a fost reluat în ziua de 8.11.1942, când D. 13 Bl. a ajuns la sud – vest de Ordjonikidze, iar D. 2 M. a desfăşurat acţiuni pentru a mări pătrunderile în lungul văilor care conduceau spre inima Caucazului.

La 9 noiembrie, Divizia 13 Blindată germană a atacat la Giseli, dar sovieticii rezistă şi chiar reuşesc să o încercuiască, încercările de despresurare ale germanilor eşuând pe rând. A fost rândul românilor să încerce să spargă cleştele sovietic, Batalioanele 7 şi 8 VM oprind ofensiva sovietică dinspre Mairamadag şi reuşeşte să ia legătura cu Divizia 31 Blindată izolată. Aceasta reuşeşte să se replieze prin culoarul menţinut de vânătorii români.

Dumitru Teodorescu: (…) Ne-am mulţumit că în sfârşit comunicaţia Nalcik – Alagir – Mairamadag – Ordjonikidze fusese eliberată, dându-se posibilitatea unităţilor germane blindate ca în cursul nopţii de 12/13 noiembrie 1942 să se scurgă în întregime spre vest. Pentru prima dată, de când luptam împreună ca aliaţi, nemţii, bucuroşi că au ieşit din încercuire, au fluturat mâini prieteneşti, trecând prin poziţia ocupată de trupele noastre de vânători de munte. Repurtasem o victorie cu consecinţă foarte importantă aducându-ne cel mai mare aport la deschiderea comunicaţiei şi scoaterea din încercuire a unităţii germane.

Chiar şi comunicatul german este oarecum confuz, de parcă le era greu germanilor să recunoască că au fost scoşi din încercuire de către români (Ordinul 1777 al Corpului 3 Blindat german):

“Înaintarea C. 3 Bl. german spre Vladicaucaz, în frunte cu D. 13 Bl. a fost oprit de forţe mult superioare inamice….Succesele D. 13 Bl. care a fost atacată din toate părţile şi căreia i se tăiaseră toate legăturile, aparţin domeniului istoriei războiului… Printr-o acţiune de atac exemplar executată la nord de şoseaua Giseli, Dsuarikon de către D. 23 Bl., iar la sud de şosea de Gp. 4 V.M., cu tot terenul dificil,. a fost despresurată D. 13 Bl., restabilindu-se legătura cu corpul în noaptea de 11 / 12.11.1942. Atacul acestor batalioane (7 şi 8 V.M.) a despresurat D. 13 Bl. Sunt de aşteptat alte atacuri inamice mai ales la Dsuarikon şi Kadgarom, în flancurile C. 3 Bl.”

Dar căzuse deja zăpada, aşa că acţiunile ofensive care vizau oraşul Groznâi au trebuit oprite pe timpul iernii. Trupele române şi germane se consolidau în teren pentru defensiva pe perioada anotimpului rece.

Pierderile Diviziei 2 Munte erau enorme, 210 ofiţeri, 140 subofiţeri şi 6517 trupă, adică 43% din efectiv, militari morţi, răniţi sau dispăruţi, în crâncenele lupte din caucazul Central, de la râul Baksan până la Alagir – Ordjonikidze, respectiv din vara lui 1942 până în noiembrie.

Dar evenimentele de pe alte sectoare de front vor influenţa şi frontul din Caucaz, ca şi întregul curs al războiului. Peste o săptămână (19 noiembrie 1942) sovieticii declanşează operaţiunea Uranus care va duce la încercuirea trupelor germane şi române la Stalingrad, ameninţând cu izolarea armatele din Caucaz.
(va urma)