Intristare
Mă simt absent din viaţa mea acum
Doar când mă doare, ştiu că mai trăiesc,
Ceilalţi m-au scos din jocul lor demult,
Şi vorba şi privirea-mi ocolesc!

Nu mai las urme nici pe strada mare,
Nici pe nisipul mărilor nu las,
Şi gândurilor mi s-au pus hotare
Iar sufletul în trup mi-i de pripas.

Mă ocolesc ca de o boală cruntă
Şi zâmbetul şi râsul tot mai mult,
Şi-mi srigă in urechi vinovăţia
Că fac degeaba umbră pe pământ.

Afară-n întuneric, sticla lunii,
Mă încolţeşte rece , acuzatoare, grea,
Ascult, în jur doar vuietul furtunii…
Şi molima tăcerii se-ntinde tot mai rea.

Mă rog de noapte să stea-n întuneric
Prin smoala ei cuminte să mă scald
Şi zorilor să nu dau socoteală,
De ce când trupu-mi arde, eu nu ard?

De ce când cerul plânge… eu visez?
Şi-s rupt de mine, dus în altă lume,
Sau, de sunt viu… de ce nu ripostez?
Şi viaţa să mă strige după nume.

Se-opreşte ceasul, totul se opreşte
Şi visele… ha, ha, … nu mai există.
Pământu-i un obiect ce se-nvârteşte,
Şi sufletul…. o lacrimă ucisă!
Mariana Adascalitei