Melancolie

Atâta lumină
în ochi îţi scânteie,
de-i o zi infinită
în juru-ţi, femeie.

Şi totuşi în pieptu-ţi
adânc te încearcă
o adiere de umbră,
melancolică parcă.

Ce griji te apasă?
Ce umbre, ce gânduri?
Care-i povestea ta
printre rânduri?

Mă-ncumet să-ţi mângâi
o singură clipă,
o singură zbatere
a pleoapei aripă.

Atât, dar de-ajuns
cât în mine să nască
toată mirarea
dumnezeiască.

Atât, dar de-ajuns
ca noaptea-mi pustie
să se mute toată
într-o poezie.

Atâta lumină
şi-n mine scânteie
de când te-ai mutat
în pieptu-mi, femeie…

Şi totuşi când toamna
pare să vie,
mă-ncearcă o umbră
de melancolie.
Viorel Boldis