Lăsaţi lebăda să cânte din eterna-i disperare,
Înspre lumea ţărmurită să întindă trist fior..,
Îmblânzindu-mă de moartea ce miroasea-ndurerare,
Voi în urletu-i din urmă să mă-amestec şi să mor…
Lăsaţi cerul să privească pământeana tragedie,
Printre clipele fugare am trăit şi noi cândva..,
Lăsaţi lebăda să cânte ca din chinul ei să-nvie,
Zorile în care soarta în adânc o va-ngropa…
Liniştea-i asurzitoare se întinde peste ape…
Din destinul ei presimte că mai are doar o zi,
Şi de-acum însingurarea e de ea atât de-aproape,
Încit nu vrea să rămână în ispita de-a muri…
Şi privind-o stau alături,dar departe de ispită,
Şi mă-ntorc mai fraged parcă la plutirile din pântec,
Înţeleg apoi că-n toate moartea este infinită,
Însă numai ea se stinge în dulceaţa unui cântec…
Au trecut apoi din ceasuri şi în noapte se aude,
Cum lebăda îşi cântă sieşi din menirea-i dureroasă,
Despărţind în două lacul, în valsul aripilor ude..,
Nu există-n lumea asta nicio moarte mai frumoasă…
Dar plutind apoi spre trestii,de privirea-mi se ascunde,
Şi rămase numai lacul delirind ameţitor,
Deslipindu-mă de mine,pentru câteva secunde,
Am visat şi eu asemeni ,că prin cântec am să mor…