Monahia Epistimia Dănilă s-a născut pe 7 ianuarie 1931, în Vorniceni, fiind prima dintre cei şapte copii ai familiei. Primele patru clase le-a urmat în sat, şi încă trei mai târziu, la Mănăstirea Agafton, unde intră de la 14 ani. Zece ani mai târziu, în 1955, este tunsă în monahism. Bucuria călugăriei avea să fie umbrită de cumpliţii ani ce vor urma. În 4 februarie 1960 este izgonită din mănăstire, în urma Decretului 410 din 1959.   Aproape 20 de ani, din 1962 până în 1985, lucrează ca infirmieră la secţia de nou-născuţi a Spitalului Judeţean Botoşani. Botează aproximativ 2000 de copii născuţi vii, dar aflaţi în pragul morţii, mulţi dintre ei cu şanse mici de supravieţuire.

Se întoarce la Agafton în 1990, unde se află şi astăzi.

Intrată de copilă în mănăstire, la început a lucrat la covoare, în atelier. Covoarele lucrate de măicuţe erau luate de stat şi trimise în străinătate.

După decret, în 1959, s-a arătat pustia!

Au primit ordin să plece, pentru că se desfiinţează mănăstirile! Comuniştii au venit cu camioanele, urcau maicile şi le duceau. „Veneau în aşa fel, că dacă nu erai în chilie, ei puneau lacăt şi rămâneai afară cu ce erai pe tine, nu te mai lăsau să mai iei ceva din casă, te puneau în camion şi hai… ca pe animale, aşa ne-au scos în camionul acela, da! Cum ieşea din casă o maică, veneau şi puneau sigiliul pe uşă, aşa încât nu mai avea voie să intre în casă”, mărturiseşte Maica Epistimia într-un interviu („Monahii ortodoxe purtătoare de lumină în întunericul comunist”, de Ieromonah Siluan Atoci, Editura Doxologia, 2012).

Plecarea de la mănăstire întrece orice închipuire, ca într-o scriere de Dostoievski. Câteva maici au ajuns la Agapia, şi mai puţine pe la Suceviţa. Cele mai multe au purces în lume. „N-aveam cu ce să ne îmbrăcăm. Aveam un capot pe mine, în luna februarie, când era un ger aşa de mare şi nu aveam cu ce mă îmbrăca”.

Unele maici s-au aşezat în faţa camionului. „Da! Au zis maicile că mai degrabă „calcă-ne cu maşina decât să ne scoţi afară!”. Dacă aţi şti ce plâns, ce răcnete erau acolo în acele momente îngrozitoare! Maicile ieşeau din casă şi răcneau, altele plângeau, era ceva de neînchipuit. Era iarnă şi era frig cumplit afară”.

Le-au scos pe 2 februarie 1960. Ziua Întâmpinării Domnului. Ca să le mai îmbuneze sufletele, părintele protopop a venit şi le-a întins câte 600 de lei, „de cheltuială”. Maica Epistimia a refuzat. „Eu nu am vrut să-i primesc. Am zis că am avut ascultare în mănăstire şi nu vreau să fie ascultarea mea plătită”. ”

…cumpăram o pâine, o tăiam în patru şi o aveam pentru patru zile”

În capot, cu spatele încovoiat de povară, Maica Epistimia a plecat în lume. Pentru ea, lumea mare era în Botoşani, unde a lucrat tot la covoare la început.

În lume, nu au scăpat de urmăritori. Din când în când, securitatea le vizita „pentru a vedea cum ne comportăm şi dacă ne conformăm situaţiilor”. Nu aveau voie să poarte fustă lungă, „veneau cu foarfecele să ni le taie, în special nouă, care eram mai tinere”. Dacă nu ascultau indicaţiile, erau ameninţate sau chemate la poliţie.

„Uneori îmi doream să fi murit decât să trăiesc clipele alea, dar Maica Domnului m-a salvat, mă întărea. Din toate părţile eram izgonite”.

A stat la o gazdă, într-o cameră fără sobă. „Aveam o pernă rezemată pe un perete şi după perna aceea era zăpadă şi aşa adormeam”. Mai târziu a adus o sobă şi a scos prin perete, afară, burlanul pentru fum. De frică să nu iasă scântei şi să provoace vreun incendiu, de multe ori adormea fără foc. De mâncare pregătea la o lampă cu gaz. „La început cumpăram o pâine, o tăiam în patru şi o aveam pentru patru zile”.

Apoi a lucrat la Maternitate, la secţia de nou-născuţi. S-a mutat într-o garsonieră cu căldură, apă. Cu cât treceau anii, cu atât gândul că se va întoarce la mănăstire se îndepărta tot mai mult. Cu toate acestea, nu s-a gândit niciodată la căsătorie. Părintele Galaction, unchiul Maicii Epistimia, era şi el urmărit de securitate. Îl ajutase mult pe viitorul Patriarh Teoctist. „Unchiul meu l-a dat pe PF Teoctist la liceu, la Piatra Neamţ. Pe urmă la celelalte şcoli pe care le-a urmat. Preafericitul îl numea pe unchiul meu tată pentru ajutorul dat. Când era episcop la Iaşi, PF Teoctist totdeauna venea la mănăstire să-l viziteze pe părintele Galaction. Unchiul meu ţinea mult la dânsul”.

A botezat peste 2000 de copilaşi!

În Maternitate a botezat mulţi copii. Dacă vedea nou-născuţi „slabi şi bolnavi” sau născuţi prematur, le îndemna pe mame să îi boteze repede, să nu moară nebotezaţi. „Am învăţat la şcoala de religie cum trebuie să facem. Spuneam aşa: „În numele Tatălui, Amin” şi stropeam cu aghiazmă. Dacă nu era aghiazmă stropeam cu apă. Luam de la robinet apă şi stropeam copilaşul. Apoi spuneam mai departe: „şi al Fiului, Amin şi al Sfântului Duh, Amin”, şi „se botează robul lui Dumnezeu…”. Pe urmă făceam cruce deasupra lui şi spuneam Tatăl Nostru şi Crezul. Dacă era băiat îi ziceam Ioan, dacă era fată îi ziceam Ioana. În 25 de ani am spus cuvintele de botez la peste 2000 de copilaşi!”.

A văzut multe minuni. Copii născuţi prematur, sub un kilogram, care după ce au fost botezaţi au supravieţuit. „Cunosc o maică la Agapia, care vine la mănăstire la noi, şi căreia i-am zis să mă pomenească atunci când va auzi că am murit; eu am botezat-o. Cunosc un profesor la Băiceni, pe care l-am botezat, iar mama lui, când vine în vizită, îmi aduce câte o pâine şi struguri”.

„Orice făceai erai urmărit şi peste tot erau infiltraţie spioni de la securitate şi de la partid”.

S-a reîntors la Mănăstirea Agafton în 1990.

„Eu am tras clopotul prima dată!”. De atunci au mai trecut 25 de ani. De libertate, dar de crunte încercări. Însă nimic nu mai tulbură pacea Maicii Epistimia. Pentru că, după 30 de ani de vieţuire printre oameni, şi-a găsit din nou locul acasă la ea, în Agaftonul Păcii. sursa: www.stiri.botosani.ro