Nişte copii de Viorel Boldis 

Uitaţi de Dumnezeu şi de părinţi,
Trăiesc nişte copii singuri şi cuminţi…
Noaptea-n somn suspină şi vorbesc:
Mamă-mi este dor şi te iubesc!

Au de toate şi totuşi vai de ei

 

Dacă n-au părinţii lângă ei…
Îmbrăcaţi frumos, dar cu ochii trişti,
Suflete cum poţi să mai rezişti?

Întoarceţi-vă acasă, copiii vă iubesc,
Nu-i mai lăsaţi singuri pe pământ,
Toţi banii din lume nu vă-nlocuiesc,
Întoarceţi-vă acasă până sînt.

Poate v-aţi construit vreun palat,
Poate sunteţi cei mai bogaţi din sat,
Dar satele sînt triste şi pustii,
Cu doar bunici în ele şi copii.

Timpul trece ca pasărea în zbor,
Muriţi şi voi şi ei de acelaşi dor…
Voi aicea trişti, ei acolo trişti…

Suflete cum poţi să mai rezişti?

Întoarceţi-vă acasă, copiii vă iubesc,
Nu-i mai lăsaţi singuri pe pământ,
Toţi banii din lume nu vă-nlocuiesc,
Întoarceţi-vă acasă până sînt.

Nu mai trimiteţi bani, pe voi vă vor,
Întoarceţi-vă acum în viaţa lor…
Întoarceţi-vă acum, nu aşteptaţi,
Întoarceţi-vă să îi mângâiaţi.

Aduceţi-vă aminte: singuri stând,
Ei, copiii voştri, dorm plângând…
Nu vă mai lăsaţi copiii trişti…
Suflete cum poţi să mai rezişti?

Întoarceţi-vă acasă, copiii vă iubesc,
Nu-i mai lăsaţi singuri pe pământ,
Toţi banii din lume nu vă-nlocuiesc,
Întoarceţi-vă acasă până sînt.