Colonel Viorica Neculai, vicecampioană olimpică la canotaj şi ofiţer de Jandarmerie.
,,Vreau să vă spun că eu am plecat de acasă, din Comuna Vorniceni, Judeţul Botoşani, fără să ştiu să înot. Şi deşi nu ştiam acest lucru, am participat, antrenorii riscând foarte mult, pentru că eu nu eram prea conştientă de lucrul acesta. La acel concurs am fost 90 de participante, dar nu ştiu câte fete au rămas în lotul de juniori, însă cert este că doar două am făcut performanţă.”
Ani de-a rândul a reprezentat România la cele mai importante manifestări sportive, aducând în ţară numeroase medalii. A ştiut să îşi dozeze întotdeauna energia şi fi ecare eşec sau dezamăgire a făcut-o să meargă mai departe. Nu a avut o viaţă uşoară, dar în amintire i-au rămas doar lucrurile frumoase şi medaliile pe care le-a obţinut cu atât de mult efort şi sacrificiu. Doamna Viorica Neculai este iubită şi apreciată de colegii săi din cadrul Serviciului Formare Profesională şi Documentare al IGJR, iar profesionalismul şi seriozitatea de care a dat dovadă, de fi ecare dată, i-au adus împlinirea pe plan profesional, astfel încât la data de 1 august a.c. a fost avansată la gradul de colonel. Nu îi place să vorbească foarte mult despre sine şi de fi ecare dată când o face, poţi vedea în colţul ochilor transparenţa perlelor izvorâte din sufl et. Emoţia o copleşeşte…
De unde pasiunea pentru acest sport destul de greu de practicat?
Nu ştiu dacă la început a fost o pasiune… A fost mai degrabă o situaţie de moment pe care m-am gândit să o valorifi c. Totul a pornit de la faptul că în acei ani – se întâmplă şi acum – antrenorii mergeu prin ţară pentru a selecta copii, tineri, care îşi doresc să facă sport de performanţă. Dar pentru a fi selecţionat trebuia să îndeplineşti nişte parametrii: de înălţime şi anvergură. Având în vedere faptul că eu îi îndeplineam, antrenorii care se ocupau de selecţii m-au întrebat dacă nu vreau să merg la canotaj. Eu nu ştiam ce era canotajul. Îmi aduc aminte că au încercat să îmi explice, pe înţelesul meu, cum că este vorba de o barcă pe apă… în sinea mea am zis: O, ce bine, ce frumos cred că o să fi e…! Asta se întâmpla în noiembrie 1982, iar o lună şi ceva mai târziu, pe 4 ianuarie 1983, am plecat spre Snagov.
Aţi ajuns în Bucureşti…
Da, am venit aici, am intrat în Baza Nouă, unde era şi lotul olimpic. Eu în ianuarie am intrat pe poarta Centrului Olimpic şi în luna mai am participat la cea mai mare selecţie, care se numea „Ambarcaţii Mici”, unde toată lumea vâsleşte în simplu. Vreau să vă spun că eu am plecat de acasă, din Comuna Vorniceni, Judeţul Botoşani, fără să ştiu să înot. Şi deşi nu ştiam acest lucru, am participat, antrenorii riscând foarte mult, pentru că eu nu eram prea conştientă de lucrul acesta. La acel concurs am fost 90 de participante, dar nu ştiu câte fete au rămas în lotul de juniori, însă cert este că doar două am făcut performanţă.
Există amintiri despre primul antrenament?
Sunt destul de multe. Primele antrenamente pe uscat nu erau mare lucru. Făceam alergare, sală de forţă. Mişcarea de vâslit am învăţat-o în bac – este o barcă fi xă, cu vâsle specifi ce modelate pentru a vâsli pe loc, iar apa se roteşte într-un bazin. Acesta a fost primul antrenament ca şi canotoare. Pe apă nu am ieşit în simplu, am ieşit în bărci de patru, de doi, întotdeauna cu cineva care era cu vechi ştate. Cele care m-au învăţat primele taine ale canotajului şi implicit ale vâslitului au fost antrenoarele Carmen Cutaş şi Maria Stanciu.
Când a devenit acest sport o pasiune?
Nu ştiu dacă a devenit o pasiune prea mare, a fost un lucru inedit… Deoarece au început să vină rezultatele foarte repede, m-am gândit: pentru că pot, rămân! Nu a fost chiar o plăcere, pentru că fi ecare antrenament este difi cil şi uneori este dus într-un punct la care puţin reuşesc să ajungă. Ca o explicaţie: din 100 de oameni toţi ajung la punctul de durere, dar poate că doar doi sau trei reuşesc să treacă peste această limită, acest punct, iar eu am fost unul dintre aceia. Canotorii de obicei „se coc” mai greu. Îţi trebuie 2-3 ani de pregătire la club, unul, doi ani, sau poate chiar mai mult, la un lot de juniori sau tineret şi după aceea începi să aduci rezultate. Dar eu nu am trecut prin toate aceste etape, având unele avantaje native. Eu am fost o fată mai robustă. Am avut o copilărie foarte frumoasă şi nu m-am dat înapoi de la nimic atât cât am fost la părinţi, acasă. Mergeam la munca câmpului, îngrijeam animalele… şi tot ce este de făcut într-o gospodărie.
Ce emoţii v-au încercat la obţinerea primei medalii?
Este mult de atunci. În luna martie 1983 a fost concursul de fond al canotajului, care s-a desfăşurat la Timişoara. Am concurat la simplu, 3.500 de metri, bineînţeles nu ştiam să înot, şi m-am clasat pe locul al IIIlea, dar nu mai ştiu din câte. Toate cluburile îşi aduceau sportivii. Atunci erau foarte multe, erau vreo 20 de cluburi în toată ţara. Astăzi nu cred că mai sunt nici 7-8. Unii veneau cu câte 4 sportivi, alţii cu câte 15. Nu ştiu dacă am avut vreun sentiment deosebit atunci când am câştigat acea primă medalie. Era o dorinţă. Noi suntem patru fete la părinţi, iar eu sunt cea mai mică, diferenţa dintre a treia soră şi mine fi ind de 7 ani. Toate celelalte surori aveau deja calea lor: şcoli terminate, serviciu … Şi când mi s-a deschis această portiţă, ce se numeşte canotaj, nu am dat înapoi. Îmi era foarte greu când vedeam cum surorile mele munceau în câte trei schimburi şi am zis: eu nu vreau să merg la serviciu noaptea! Aşa gândeam eu atunci şi eram doar un copil.
Cum au reacţionat părinţii când aţi plecat de acasă?
M-am bucurat întotdeauna de nişte părinţi foarte „destupaţi” pentru nivelul lor (lăcrimează, n.r.). Tata era un om foarte deschis, foarte deştept. Eu aşa îl vedeam şi chiar era. Şi el mi-a spus aşa. „Eşti cea mai mică, dar te las să pleci. Să îţi vezi de treaba ta, stai cât poţi”. Tot de tata se leagă şi următoarea amintire. Aveam 17 ani, terminasem 10 clase şi urma să merg la un liceu la fără frecvenţă. Cum eram departe şi îmi era destul de greu, a trebuit să mă angajez ca muncitor necalifi cat la Trustul de Montaj Utilaj Chimic Bucureşti. Pe vremea aceea Clubul Nautic Universitar avea încheiate protocoale cu diferite societăţi, uzine, pentru a-şi angaja o parte din sportivi. Dar pentru că aveam nevoie de acordul părinţilor, tata a venit la Bucureşti. A venit şi în cantonament şi antrenorul l-a luat cu şalupa, să mă vadă la antrenamente. Eu eram deja campioană mondială, dar tata nu mă văzuse niciodată pe apă. Îi arătasem fotografi i, se uitase la casete video, dar niciodată în realitate. La fi nal, când s-a întors tata la mal, mi-a zis aşa: „ Dacă vrei să mai rămâi, rămâi. Dacă vrei să mergi acasă, hai …”. Realizase cât era de greu. Nu îmi era deloc uşor, dar i-am spus că în cazul în care mă întorceam acasă trebuia să fac ceva, să mă angajez undeva. Iar el a continuat: „Mai stai aici, este decizia ta, dar când vrei să vii acasă, nu e niciun fel de problemă”.
Era o perioadă difi cilă. Şcoală, antrenamente şi serviciu… Cum se îmbinau toate?
Nu făceam decât antrenament. Stăteam în cantonament, iar la şcoală mergeam în sesiune specială, adică în fi ecare trimestru câte două săptămâni, pentru a-mi încheia situaţia. La serviciu ajungeam doar o singură dată pe lună, pentru a-mi lua banii.
Cum decurgea o zi de antrenamente?
Ne trezeam la ora 6. La 7 era primul antrenament, care se numea înviorare, în care parcurgeam 14 kilometri de apă. La ora 9.30 – 10 ieşeam la antrenamentul nr.1, aşa se numea. Aveam 22 de kilometri de parcurs pe apă şi continuam cu alergare şi/sau sală de forţă. O dată alergam 6-8 kilometri pe stadion, după care intram în sala de forţă cu trei circuite, adică trebuia să treci prin toate segmentele şi un astfel de circuit dura aproximativ 20 de minute. Şi după amiaza se ieşea pe apă, pe la 4 – 4 şi jumătate, cu 22 de kilometri pe apă şi se completa cu sala de forţă sau alergare. Antrenamentul se termina undeva la 7 şi jumătate. Nu conta anotimpul. Paradoxal, dar era mai uşor iarna. În momentul în care eşti pe apă, pe lângă efortul de vâslit pe noi ne infl uenţează foarte mult şi vremea. Dacă bate vântul, dacă sunt valuri, mediul fi ind lichid, barca nu stă drept. De aceea în canotaj nu sunt omologaţi timpii, noi nu avem recorduri omologate.
Câte medalii aţi adunat în toţi aceşti ani?
Da… am cinci medalii de aur şi două de bronz obţinute la mondiale (Brandenburg – Germania, Diusburg – Germania, Bled –Iugoslavia, Ontario – Canada, Racice – Cehia), una de argint, la Olimpiada din 1992, de la Barcelona – Spania, iar în ţară am mai multe concursuri câştigate. La fel ca şi celelalte medalii şi cea de la Olimpiada din Barcelona a fost obţinută cu muncă multă, muncă depusă atât de mine, cât şi de colegele mele alături de care eram atunci în barcă: Adriana (Bazon) Chelariu, Iulia (Bobeică) Bulie, Elena Georgescu, Victoriţa Lepădatu, Ioana Olteanu, Maria Pădurariu şi Doina Robu. Îmi face plăcere să-i amintesc pe cei care ne-au antrenat pentru a ajunge la acea performanţă: profesor Victor Mociani şi Nicolae Gioga.
Vă amintiţi de Olimpiada din anul 1992?
Îmi amintesc totul de la deschidere şi până la fi nal. Generaţiile peste 30 de ani îşi aduc aminte deschiderea de atunci din `92. Foarte mulţi specialişti spun că aceasta a fost cea mai frumoasă dintre toate, au fost originali, nu a fost nimic fals şi totul de o amploare deosebită. Eu cred că m-am pregătit pentru olimpiadă încă din prima zi în care am intrat în baza sportivă. Cred că nu este sportiv care să facă sport de performanţă şi să nu se gândească la Olimpiadă.
Dacă ar fi să o luaţi de la capăt, ce aţi schimba?
Din fericire, în momentul în care mă uit la ceea ce am făcut, îmi aduc aminte doar lucrurile frumoase, realizările, toate medaliile pe care le-am obţinut. Au fost însă şi lucruri greu de acceptat. Îmi aduc aminte de Campionatul Mondial din Australia – 1990. Pentru probele de vâsle se făcea selecţia de simplu, iar pentru probele de rame se face selecţia în peror (n.r. – barca standard de două rame, fără cârmaci). A fost selecţia, m-am descurcat foarte bine, eram cel mai bun peror din lot la vremea respectivă, dar totuşi am fost lăsată acasă, eu cu Adriana Bazon, motivul fi ind că peste ocean e bine să meargă reprezentante de la cât mai multe cluburi. A fost greu de acceptat!
Când aţi luat decizia de a vă încheia cariera de sportiv de performanţă?
Eu m-am căsătorit în 1990. Nu ştiam că voi avea o căsnicie frumoasă, aşa cum o am, şi mă gândeam că, odată căsătorită, trebuia să mă ocup de casă. Aş fi vrut să mă retrag, dar soţul m-a lăsat să decid. Astfel, am hotărât să mai particip la competiţii şi în 1990, 1991; în 1992 am fost la Olimpiadă. În `91 am ieşit pe locul al III-lea şi am fost foarte dezamăgiţi cu toţii. Apoi am spus că după olimpiadă, gata, mă retrag, dar pentru că am ieşit pe locul doi, am decis împreună cu fetele, că nu este frumos să ne mulţumim cu locul 2 şi ne-am propus să încercăm şi în `93. Am continuat şi spre bucuria noastră am câştigat locul I la Racice, în Cehia, la Campionatul Mondial. Şi cum eram căsătorită deja de trei ani, am zis că e timpul şi pentru o altfel de viaţă şi m-am retras.
Au trecut foarte mulţi ani de când aţi renunţat la cariera de sportivă şi aţi îmbrăţişat-o pe cea de militar. Mai sunt legături cu acest sport în momentul de faţă?
Da, mai sunt. Din anul 2003 merg la competiţii sportive în calitate de arbitru. Nu există an în care să nu fi u la cel puţin trei sau patru competiţii. Anul acesta am participat, în luna martie, la Concursul Naţional pe Ergometru, este un aparat specifi c vâslitului, care măsoară posibilităţile sportivilor. Am fost la Timişoara, în luna aprilie, la Campionatul de Fond, iar între 22 şi 24 august am fost la Orşova, la Cupa României la canotaj. Din doi în doi ani pentru arbitrii se organizează câte un curs de perfecţionare. Astfel, cei care nu au participat în decurs de doi ani la nicio competiţie sportivă, au şansa de a afl a dacă au existat sau nu schimbări, în perioada respectivă.
De la canotaj aţi ajuns la jandarmi. Care a fost parcursul?
Când am început să am rezultate, cluburile militare au început „recrutările” şi au venit cu oferte. Am ales în 1987 Clubul Steaua, pentru simplul motiv că fetele de acolo îmi plăceau mai mult. Nu ştiam atunci ce înseamnă să fi i militar. În anul 1994 am trecut în profesional, dar nu aveam o funcţie şi eram în aşteptarea unei şanse pentru un post. Această situaţie a durat până în 1997, timp în care responsabilitatea mea a fost să calculez caloriile pentru sportivi. În acel an am avut primul copil, pe Cătălin, şi am stat acasă până în 1999. Dar viaţa a făcut ca înainte să se termine cei doi ani de concediu maternal, să fi u sunată de către un domn colonel, un om foarte bun, care m-a atenţionat: ”Pe data de 29 martie trebuie să vii la serviciu, dar pentru că sunt restructurări, mai ai 15 zile la dispoziţie să îţi găseşti de lucru în altă parte”. M-am speriat, am intrat în panică, gândindu-mă ce o să fac?! Am început să caut, dar în MApN nu am găsit nimic. Atunci am apelat la Ministerul de Interne şi cu data de 1 august 1999 am fost încadrată la Brigada Specială de Intervenţie a Jandarmeriei, ca cercetaş. Au trecut anii şi în 2004 am plecat la Baza de Administrare şi Deservire a IGJR, cum se numeşte acum, dar am fost nevoită ca un an de zile să plec detaşată la Dinamo. M-am întors după un an şi jumătate pentru că între timp am adus pe lume şi fetiţa, pe Ilinca. Curând, după întoarcerea din concediul maternal, la IGJR s-a ivit o oportunitate şi cu data de 15 august 2006 am fost mutată în interesul serviciului la Pregătire, aici unde sunt şi astăzi.
Ce a însemnat şi ce înseamnă canotajul pentru dumneavoastră?
Cred că este şansa de a fi , astăzi, aici. Probabil, şi nu probabil, cu siguranţă că, dacă nu făceam canotaj nu aveam şansa de a ajunge ofiţer. Dar asta nu înseamnă că nu puteam fi un bun specialist în alt domeniu. Poate aş fi făcut oricum Academia Naţională de Educaţie Fizică şi Sport, pentru că în şcoala generală începusem să fac sport, handbal, şi învăţasem cât de cât ce înseamnă efortul fi zic. Pentru astfel de sporturi mă recomanda în special ţinuta mea fi zică. Totuşi, nu îmi pare rău că am făcut sport de performanţă şi am renunţat la discotecă şi la alte lucruri pe care fetele de vârsta mea le făceau atunci. Nu am tânjit niciodată după petreceri şi distracţie cu orice preţ.
V-aţi dori ca şi copiii dumneavoastră să practice sportul de performanţă?
Am stat de vorbă cu băiatul, care are 15 ani şi jumătate. Eu i-am spus că poate face orice fel de sport, dar nu canotaj, pentru că eu ştiu ce înseamnă acest lucru, şi nu este deloc uşor. Face încă din clasa a V-a baschet şi se descurcă foarte bine. Fetiţa are doar şapte ani şi jumătate, dar a început şi ea să facă baschet, în felul ei, dintr-un motiv foarte simplu: nu vrea ca atenţia şi laudele mele să se îndrepte doar către Cătălin, ci şi către ea.
a consemnat sublocotenent Casandra ILIE (www.jandarmeriaromana.ro)
