PATRIMONIU CULTURAL VORNICENEAN
OCTAVIAN IONESCU
,,Însemnări istorice despre satul Vorniceni din ținutul Dorohoi”

”Cele mai bune cărți sunt acelea pe care le întregesc cititorii”.
Voltaire

Publicat de prof.  Teodor Epure, 20 dec.2013

În anul 1999 a apărut la editura Axa din Botoșani cartea ”Însemnări istorice despre satul Vorniceni din ținutul Dorohoi” a universitarului ieșean Octavian Ionescu, unul dintre cei mai distinși cărturari și profesori pe care i-a avut școala românească.

Cartea a fost primită cu mare interes de către vorniceneni, a căror istorie este reconstituită pe baza documentelor inedite sau mai puțin cunoscute privind meleagurile vornicenene, unde autorul și-a petrecut copilăria și o mare parte din tinerețe, meleaguri pe care a dorit să le propulseze prin scris, într-o impunătoare și memorabilă monografie. Fiecare pagină a cărții luminează noi cărări pentru cunoașterea mai aprofundată a vieții vornicenenilor, începând cu secolul al XIV-lea și până după primul război mondial.

Ca semn de stimă intelectuală, respect, prețuire, admirație și omagiu pentru acest distins intelectual cu chip luminos, am recitit cu atenție această lucrare valoroasă și utilă oricărui cititor, rezultat al unei cercetări minuțioase, de durată și care reprezintă o contribuție importantă la cunoașterea realităților vornicenene.

Profesorul Octavian Ionescu s-a născut la 25 iunie 1901 la Vorniceni, în familia preotului Ion Ionescu, care a păstorit biserica vorniceneană vreme de 45 de ani. Urmează școala primară în satul natal și liceul ”A.T.Laurian” din Botoșani. Studiile superioare le continuă la Universitatea ”Alexandru Ioan Cuza” din Iași unde, în anul 1924 obține licența în drept iar în anul 1925 termină Facultatea de Filozofie, având drept disciplină secundară limba română. Continuă studiile la Facultatea de Drept din Paris, unde a susținut și teza de doctorat, în anul 1931. Își aprofundează formația științifică în mai multe universități din Germania, publicând în același timp numeroase lucrări de specialitate.

În anul 1934 este numit membru al Consiliului Legislativ, ia parte la lucrările de unificare a legislației României Mari, reîntregite, în special la redactarea unui nou cod civil al țării iar în anul 1942 este numit profesor titular la Universitatea din Iași. În timpul valurilor tulburate ale regimului comunist, neînduplecatul și neîmpăcatul Octavian Ionescu este îndepărtat din universitate. Refuzând orice compromis, este nevoit să-și câștige existența ca profesor de limba română la unele licee din Iași. După revoluția din anul 1989, universitatea ieșeană l-a reîncadrat pe postul său de profesor, continuând să activeze în același timp la diferite publicații din țară și străinătate. Fiind o persoană condescendentă față de sătenii săi dragi, a fost considerat nu numai un excelent om de școală ci și o persoană interesată de înțelegerea dorințelor și nevoilor consătenilor săi. În timpul regimului comunist, profesorul Octavian Ionescu a bătut cale lungă și grea pentru a convinge autoritățile de atunci să asigure sătenilor condiții mai bune de trai, șosele pietruite și mijloace de transport. A insistat pe lângă Ministerul Culturii și Cultelor ca biserica de lemn din centrul satului ”construită din stejarii seculari ai unei păduri bătrâne” ce se afla în jurul vetrei satului natal să devină monument istoric, asemănător cu biserica Volovăț din județul Suceava. Această mare grijă față de comunitatea din care provenea, a avut-o până în ultima clipă a vieții.

Fiind o persoană foarte activă și devotată istoriei, culturii și civilizației concetățenilor, încă din perioada tinereții, după lungi călătorii de studii se întoarce în sat, privește cu lupa viața sătenilor săi, studiază cu atenție documente și acte oficiale, pe care le-a adunat și ordonat cu multă trudă, punând în pagină adevărul în care credea despre viața, destinele și tradițiile vornicenenilor, fără a se alinia la directivele oficiale, impuse de autoritățile comuniste de atunci.

În urma unor discuții pe care le-am purtat cu profesorul Octavian Ionescu am aflat că lucrarea era gata încă din anul 1970, dar conștiința sa l-a obligat să renunțe la publicarea ei, pentru a nu mistifica adevărul. Această carte a fost sortită să rămână sub formă de manuscris în sertarul autorului până în momentul câștigării libertății. Pentru profesorul Octavian Ionescu, îndepărtat din universitate de către regimul comunist, dreptatea a venit odată cu posteritatea. Manuscrisul a fost tipărit după revoluție, prin grija și strădania fiicei sale, Marina Mureșanu, profesor doctor la Facultatea de Litere, Catedra de Limba şi Literatura Franceză, Universitatea ”Al. I. Cuza” din Iași.

Profesorul doctor academician Alexandru Zub, în ”Argument”, precizează efortul autorului de a studia cele mai vechi documente precum și dorința sa de rămâne cât mai fidel realității, ”eruditul profesor a făcut apel la tot ce s-a scris înainte, la colecțiile de documente de orice fel, dar și la fondurile arhivalice,  în care a descris ani de-a rândul, asimilând limba textelor și comentându-le în spirit istorico-juridic. În dorința de rămâne cât mai fidel în raport cu mărturiile existente, autorul a reprodus masiv din documente, cu gândul desigur, de a constitui totodată și un mic corpus de istorie locală”. Autorul precizează în ”Prefață” că în timpul vieții sale și-a pus mereu întrebarea cât de veche este istoria satului său natal și care a fost trecutul său, cu secole și secole în urmă. De aceea, ”am început a cerceta colecțiile de documente, precum și documentele nepublicate încă, ale Moldovei, am avut surpriza să aflu că Vornicenii au o istorie străveche, consemnată măcar în parte în documente”. A cercetat mii și mii de documente din Arhivele Statului din Iași, precum și un număr mare de documente nepublicate, având marea grijă de a le păstra limba și felul în care au fost scrise, prezentând lucrarea ca o evocare a trecutului unui sat, dându-i în același timp și o notă afectivă. Pe lângă acestea, autorul și-a propus ”să reapară din negura trecutului îndepărtat, chipuri de mult dispărute, obiceiuri și întocmiri omenești care nu mai sunt”. Pentru a descoperi mai ușor trecutul acestei vechi așezări, Vorniceni, autorul a apelat la numele de locuri existente, toponime, pe care le-a cunoscut din experiența sa, precum și la unele legende privind nașterea acestora.

În prima parte, ”Generalități”, autorul prezintă așezarea satului, ”în fundul unei văi largi, cu ramificații laterale”, căile de comunicație, ”drumuri care au fost transformate în șosele”, originea pârâului Ibăneasa, al cărui nume apare în documentul din 3 iunie 1429 din Suceava, de la Alexandru cel Bun, vecinii și locuitorii din cele două părți ale satului : Zvârca și Cotul din Jos. Cititorul află că Vornicenii, înainte de întemeierea Moldovei ca voievodat ”nu avea niciun nume, fiind numai o mică grupare de locuințe, strânse unele lângă altele, fără valoarea unei unități politico-administrative”. Este continuată apoi istoria satului după întemeierea Moldovei, ce este prezentată pentru prima dată în ”uricul lui Alexandru cel Bun, dat la Suceava, la 28 decembrie 1428”. Prin acest act, Alexandru voievod ”întărește fiilor lui Ioan Oană, Lazăr, Stanciul și Costea, trei sate de sub Dumbrava Înaltă, adăugându-se la mânăstirea lor, Humor”. Unul din aceste sate este Vorniceni. Stăpânirea boierilor asupra celor trei sate aflate sub Dumbrava Înaltă este din nou întărită de Alexandru cel Bun prin uricul din 3 iunie 1429 dat la Suceava, prin uricul lui Ștefan voievod, unchiul lui Ștefan cel Mare, din 18 februarie 1445, scris în limba sârbă și prin uricul dat la Suceava, la 25 aprilie 1475, de către Ștefan cel Mare.

Cititorul poate urmări cu sufletul la gură, pe parcursul a peste 180 pagini istoria satului, prezentată în documentele istorice, începând cu secolul al XIV-lea, până în secolul al XIX-lea, adică după primul război mondial. Potrivit documentelor, cele trei sate de sub Dumbrava Înaltă se găseau la marginea nord-estică a codrului de stejari ce se întindea atunci pe aceste locuri : Vornicenii erau la mijloc, în valea adâncă în care sunt și astăzi ; al doilea sat, Stăuceni, se afla pe locul numit azi, Săliște, în partea de sud a Vornicenilor, iar al treilea sat, Glodeni, era peste apa Ibănesei, în partea de nord a satului, pe locul numit azi Țîntirim. Atât Stăucenii cât și Glodenii au existat până în secolul al XIX-lea, când s-au strămutat în Vorniceni. Toate cele trei sate aveau moșii aparte, cu același proprietar.

Răpirea Bucovinei a avut urmări însemnate pentru satele și moșiile mânăstirilor, fapt ce a determinat schimbări și vânzări reciproce de moșie ce au avut loc între cele două părți ale noii frontiere. În aceste împrejurări, Vornicenii, Stăucenii și Glodenii au încetat după patru secole de a fi proprietatea mânăstirii Humor, trecând în mâinile unor proprietari mireni, iar Vornicenii încetează a mai fi un sat mânăstiresc. Numeroase documente de la începutul secolului al XIX-lea atestă trecerea celor trei moșii din proprietatea mânăstirii Humor în cea a familiei boierești Rosset Roznovanu. ”Noul proprietar nu a avut niciun interes să aibă trei sate și trei moșii alăturate, cu trei administrații separate, având loc o contopire a satelor și moșiilor respective la începutul anului 1806”. Moșia Vornicenilor a rămas proprietatea familiei Rosset Roznovanu până în anul 1870 când a fost vândută familiei Haret. Arendașii, în dorința de a obține câștiguri mai mari, au sporit obligațiile sătenilor, fapt ce a determinat ca aceștia să se revolte. Autorul prezintă mai multe documente din acea perioadă prin care autoritățile încercau să facă dreptate celor revoltați. Nemulțumirile sătenilor au fost rezolvate într-o oarecare măsură, în urma aplicării Legii Rurale, din timpul lui Alexandru Ioan Cuza : ”Vornicenii, proprietatea domnului Nicolae Roznovanu, cu 3100 fălci, din care s-au dat locuitorilor 832 fălci”.

După anul 1870, moșia Vorniceni a fost cumpărată de către marile familii boierești Marghiloman și Pherichide. Sunt prezentate documente care confirmă participarea sătenilor la războiul de independență din anul 1877, ”unii dintre ei și-au dat viața în lupte pe pământul Bulgariei, unde-și dorm somnul de veci. Numele acestor eroi sunt menționate în biserica veche din Vorniceni”.

Într-o altă perspectivă, autorul rezervă câteva pagini celor trei factori care au contribuit la ridicarea morală, intelectuală și religioasă a sătenilor de-a lungul anilor : biserica, școala și căminul cultural. Mai întâi este prezentată biserica veche sau biserica din vale, cu hramul la Sfântul Dumitru, care ”a fost construită, foarte probabil, la începutul secolului al XIV-lea sau chiar mai înainte, când satul avea o închegare deplină. Ea are o asemănare evidentă cu bisericile din epocă, mai ales cu cele din Bucovina, fiind replica perfectă a bisericii de lemn de la Volovăț, a lui Dragoș Vodă. Această biserică a fost făcută tăindu-se stejarii seculari ai unei păduri bătrâne ce se întindea pe lângă sat, devenind cel mai vechi monument istoric din sat. În anul 1899 s-a construit biserica nouă, cu sprijinul familiei Marghiloman care ”a dăruit locul, mari cantități de piatră de construcție, 5000 lei, sfinte vase, evanghelia legată în catifea roșie, un frumos rând de veșminte, clopotul cel mare, în greutate de 500 kg”.

Școala din Vorniceni se numără printre primele înființate în anul 1865, în temeiul Legii Instrucțiunii Publice promulgată de primul domn al Principatelor Române Unite, Alexandru Ioan Cuza, avându-l ca învățător pe cântărețul bisericesc, Constantin Teodorescu, ”dascălul Costache”. Autorul își amintește cu plăcere de școala unde a învățat ”era locul unde se găsește acum casa parohială, aproape de cele două biserici. Avea o singură sală de clasă iar pentru locuința învățătorului, un iatac, o cameră curată și o mică bucătărie. Bănci lungi de lemn, catedra, hărți și tablouri pe pereți, dulapul cu biblioteca, formau mobilierul școlii. Lecțiile erau serioase și bine pregătite ; elevii erau cuminți și silitori, serbările și cercurile culturale ale învățătorilor erau bucurie și lumină pentru un popor deștept și dornic de instruire”.

Opera de culturalizare a sătenilor se făcea prin biserică și școală, dar mai târziu acestea nu corespundeau pe deplin noilor cerințe sociale. La inițiativa autorului, care pe vremea aceea era student, sprijinit de directorul școlii, Petre Ștefănescu, de preotul satului, Ioan Ionescu, tatăl său și de primarul, Alexandru Căzănescu, a redactat statutul viitorului cămin cultural, care a luat naștere la 7 octombrie 1928, cu numele ”Regele Mihai I”. Căminul cultural, menționează autorul ”a răsărit din gândurile curate ale câtorva cărturari și oameni de inițiativă din Vorniceni. El a unit forțele intelectuale și administrative din localitate, să conlucre pentru întronarea cinstei, dreptății și dragostei de Dumnezeu”.

Pentru secolul al XX-lea, Octavian Ionescu are la îndemână mai puține documente, permițându-și să relateze fapte, evenimente, trăite de el și de către contemporanii săi. Sub o formă aproape poetizată, descrie locuințele sărăcăcioase ale sătenilor săi ”casele erau mici, aveau o singură încăpere și o tindă, erau acoperite cu stuh sau cu paie, fumul ieșea în pod, prin ursoaică, apoi pătrundea prin acoperișul de paie sau stuh, astfel încât casele pluteau într-un nor de fum. Toate casele aveau împrejur prispe, pe care membrii familiei se odihneau în timpul călduros și chiar dormeau noaptea pe ele”. Continuând, autorul povestește și despre hărnicia sătenilor săi ”de dimineață și până seara târziu se auzeau scârțâit de care, voci de bărbați care-și vorbeau peste gard. Sătenii își cultivau pământul propriu dar lucrau și pe cel al boierului, în parte, pe bani sau pentru plata imașului, căci marea proprietate domina încă în viața satelor”.

Tot din amintirile sale, care erau ”fantezii, de copil de cinci ani și jumătate”, autorul ne redă fapte și despre ”revoluția din 1907” din Vorniceni, care ”totuși s-a simțit puternic. Oamenii se strângeau în cete, s-au dus la curte, unde au rupt firul de telefon care era legat de primărie și de restul rețelei. Au ocupat primăria, cerând demisia primarului Toader Fasolă, care n-a opus nicio rezistență, dându-și demisia în scris. A doua zi, o delegație de săteni, în frunte cu cetățeanul Costache Vatamanu, a plecat la Dorohoi, să ducă demisia scrisă. Trecând bariera la Dorohoi, delegații au fost umflați de jandarmi, duși la poliție, bătuți bine și ținuți în zdup încă vreo câteva zile, după care li s-au dat drumul. Bineînțeles, demisia lui Fasolă n-a fost luată în considerare de autoritățile din Dorohoi”.

Informații prețioase ne dă autorul și cu privire la participarea vornicenenilor la campania din Bulgaria din anul 1913, unde ”trei ostași din Vorniceni au murit de holeră în Bulgaria” dar și informații privind războiul pentru întregirea neamului 1916-1918, unde ”regimentul 55-67 infanterie, pe front la Mărășești, s-a acoperit de glorie”. În amintirea celor dispăruți în luptă s-a ridicat ”un monument în partea de nord a cimitirului, unde, pe o placă de marmură sunt scrise numele lor”.

Aproape două pagini sunt alocate marii reforme agrare, înfăptuite după primul război mondial, când, a fost expropriată și împărțită la țărani întreaga moșie Vorniceni, afară de cota de 500 hectare, lăsată prin lege, proprietarului. Au primit pământ toți cei care aveau drepturi ; cei ce nu aveau pământ deloc, au primit câte 5 hectare, cine a avut sub 5 hectare, a primit completare”. Fiind pământ cu prisosință, au fost aduși coloniști din Buda, comuna Mogoșești, din teritoriul ocupat, care au format satul Dealul Crucii. De asemenea, s-au dat locuri de casă, extinzându-se satul, de jur împrejur. Totuși, au avut loc și unele abuzuri, în sensul că invalizii, orfanii și văduvele de război trebuiau să primească pământul în apropierea satului, abuzuri, spune autorul, care au fost corectate ulterior.

În ultima parte a lucrării, ”Figuri din trecutul apropiat al Vornicenilor”, autorul, fiind înzestrat cu simțul umorului și al concretului, destul de minuțios și profund, reușește să schițeze o galerie de portrete. Soția moșierului Pherichide era ”de statură potrivită, mai mult brunetă, corpolentă, iar trăsăturile feței respirau noblețea și bunătatea, era o foarte pioasă creștină”, în timp ce soțul său era ”uscățiv, brunet, cu fire cărunte în păr și în barbișon”. Învățătorul său, Constantin Teodorescu ”era un om bun la suflet, însușire pe care și-o păstra chiar și atunci când era beat criță, căci avea cu strășnicie patima beției. Era un bărbat înalt, cu fața ciupită de vărsat și nasul mare, cu niște urechi aproape străvezii de subțiri, unite și lipite de cap, cu ochii blânzi, cu o voce pițigăiată și cepeleagă. Bietul dascăl, abia știa să citească pe cărțile bisericești, adesea cu greșeli, deși le știa pe de rost”. Primarul satului, Toader Fasolă era ”înalt de statură, ciolănos, cu o țeastă pleșuvă, cu doi ochi de vultur, adânci și pătrunzători, de culoarea tăciunelui, întotdeauna îmbrăcat în costum național, vara și iarna, străbătând ulițele satului, aplecat asupra cârjei ; fiind de obârșie țărănească, fiu de țăran din Vorniceni, era înzestrat nativ cu însușiri de conducător”.

Cartea profesorului Octavian Ionescu se citește pe nerăsuflate, cu o adevărată bucurie estetică și cu o curiozitate surprinzătoare, în dorința de a descoperi adevărul despre viața, cultura, tradițiile, civilizația sătenilor săi. Autorul este un martor ocular, cinstit și credibil al timpului și al spațiului descris și nimic din ceea ce este specific țăranului vornicenean nu i-a fost străin. Lucrarea oferă cititorului o imagine totalizantă și esențială a satului, începând cu prima jumătate a secolului al XIV-lea și până după primul război mondial.

Autorul era un bun cunoscător al vocabularului folosit de sătenii săi, prilej cu care descrie cu multă măiestrie artistică locuințele acestora, prin folosirea moldovenismelor : bageag(c), laiță, prichici, prispă, bostan, draniță, stuh, cerdac, ursoaică. Este un observator fin al lumii reale, obiective, urmărind cu atenție exactitatea informațiilor din documentele apărute de-a lungul vremurilor, în dorința de a transpune pe nesimțite cititorul în viața medievală și modernă a țăranului vornicenean. Rigoarea filologică în redactare, interpretarea datelor în lumina adevărului, informațiile documentare minuțioase, prezența simțită peste tot a condeiului autorului asigură lucrării un caracter original, un conținut patriotic local și o recomandă ca un model de monografie valoroasă și utilă oricărui cititor. A devenit un bun cultural, lăsat moștenire consătenilor săi, în semn de adâncă dragoste și prețuire pentru locurile istoria, obiceiurile și tradițiile satului natal. Consiliul Local din Vorniceni i-a acordat titlul de ”cetățean de onoare post-mortem”.

sursa:  Revista Luceafărul.

************************************************************************************************************************************************

Octavian Ionescu (25 iunie 1901, Vorniceni, j. Botoşani – 15 noiembrie 1990, Iaşi) – jurist, filosof, profesor universitar

 

 

Studii secundare la Liceul „A.T. Laurian” din Botoşani (1913-1920). Licenţiat al Facultăţii de Drept din Iaşi (1924). Licenţiat al Facultăţii de Filosofie din Iaşi (1925). Doctor în drept al Universităţii din Paris cu teza La notion de droit subjectif dans le droit privé (1931). Bursier Rockefeller şi Humbold la mai multe Universităţile din Berlin, Frankfurt, Freiburg, München, Jena şi Viena (1932-1938). Referent stagiar şi referent titular la Consiliul Legislativ (1934-1948). Profesor suplinitor (1941-1942) şi profesor titular (1941-1950) la catedra de Drept civil a Universităţii din Iaşi. Îndepărtat pe motive politice din învăţământul superior a fost profesor de limba română în învăţământul gimnazial şi secundar din Iaşi (1950-1961).

Opera sa juridică cuprinde numeroase studii şi monografii din materia dreptului civil, a sociologiei juridice şi a filosofiei dreptului: Consideraţiuni asupra normei juridice (1933), Problema părţii introductive a codului civil (1935), Opera Consiliului Legislativ faţă de ştiinţa şi tehnica dreptului (1936), Curente actuale de filozofie juridică germană (1936), Obligaţia pe cale de voinţă unilaterală şi anteproiectul Codului civil român (1937), L’influence de la législation allemande sur le projet du Code civil roumain (1938), La Sociologie juridique et l’enseignement universitaire (1939), Codul civil şi noile ideologii sociale (1940), O instituţie de drept privat german. Bunul rural de familie (1943) etc. A fost un colaborator constant al prestigioaselor reviste „Archives de Philosophie du Droit et de Sociologie Juridique” şi „Archiv für Rechts und Sozialphilosophie”.

După epurarea din învăţământul universitar a continuat activitatea de cercetare ştiinţifică participând la mai multe congrese ştiinţifice internaţionale şi publicând valoroase studii de drept civil şi de filosofie juridică: Le Problème de la partie introductive du code civile (1967), La Philosophie du droit et la Sociologie juridique en Roumanie jusqu’a la veille de la seconde guerre mondiale (1972), Théories nouvelles sur le droit subjectif (1973), Tendances des rapprochement des conceptions fondamentales en droit privé (1973), L’Avenir de la société et le droit privé (1977).

Membru al Institutului de Ştiinţe Sociale din România, a Societăţii de Legislaţie Comparată din Paris şi al Asociaţiei Internaţionale de Filosofie a Dreptului şi Filosofie Socială.

******************************************************************************************************************************************

întâlniri de destin

OCTAVIAN IONESCU: MEMENTO CORDIAL

Scriu aceste rânduri, în chip de memento, ca răspuns la invitaţia făcută de doamna Marina Ionescu-Mureşanu, fiica mezină a profesoruluijurist Octavian Ionescu, de fericită amintire, în onoarea căruia tocmai se pregăteşte un volum menit a-i fixa pe cât posibil locul în ştiinţa şi cultura românească.

Ajuns eu însumi la o vârstă când rememorările devin oarecum o îndatorire faţă de cei trecuţi ad patres, dar şi faţă de comunitatea apartenentă, caut în sipetul memoriei acele secvenţe din care s-ar putea recompune, ideal, imaginea eminentului profesor de drept Octavian Ionescu, pe care am avut bucuria de a-l cunoaşte, pe la mijlocul anilor ’60 din secolul trecut, în circumstanţe definitorii pentru amândoi.

Profesorul, scos de la catedra de drept civil cu trei lustri în urmă, în cadrul „epurărilor” practicate de regimul „democrat-popular”, locuia într-un imobil de pe strada Rallet, care fusese proprietatea familiei Marino (acolo s-a şi născut istoricul ideilor literare Adrian Marino), unde se întâmpla să aibă domiciliu, după ieşirea din închisoare, un bun prieten al meu, Marius Lupu, împreună cu sora sa, dr. Cecilia Panaitescu.

Veneam acolo uneori şi am aflat astfel că, deasupra, la etaj, locuia universitarul Octavian Ionescu, cel silit de regim să predea limba română la diverse şcoli de nivel elementar, modest, resemnat, însă de o imensă bunăvoinţă în raport cu lumea din jur. Lucrase un timp, ca şi ilustrul etnolog Petru Caraman, ca angajat provizoriu („muncă în acord”) la Institutul de Istorie, cu misiunea de a face transcrieri de documente, traduceri etc., activităţi de care, am aflat de la colegi, s-a achitat mereu cu deplină rigoare. E posibil ca această muncă să-l fi îndrumat la asumarea misiunii de a studia, pe cont propriu, istoria satului său natal, Vorniceni, din judeţul Dorohoi, temă pentru care aduna cu sârg informaţiile respective.

Născut aproape concomitent cu secolul, la 25 iunie 1901, stins din viaţă la 15 noiembrie 1990, el se afla oarecum nel mezzo del cammin, atins de asprimea timpului, dar apt să-i facă faţă cu demnitate.

Monografia satului natal făcea desigur parte din modul său de a rezista, cu folos, dedicânduse comunităţii apartenente, cu resursele cărturăreştide care dispunea.

Monografia, intitulată cu modestie specifică Însemnări istorice despre satul Vorniceni din ţinutul Dorohoi, n-a putut apărea decât postum, spre finele secolului, în 1999, cu o prefaţă în care autorul îşi exprimă gratitudinea faţă de cei care l-au ajutat să realizeze proiectul: arhivişti (Rodica Anghel, Elisabeta Ciprian, Gh. Ungureanu), istorici (I. Caproşu, Iuliu Ciubotaru, A. Macovei, Gh. Platon, D. Vitcu), dar şi un distins confrate jurist, Nichita Smochină, din capitală, care îi înlesnise cunoaşterea documentelor de la Biblioteca Academiei Române.

Pornind anume de la chestiunea vechimii satului în care se născuse, vechime plasată în secolul întemeierii Moldovei, autorul şi-a multiplicat firesc întrebările, ţinând seama de schemele monografice existente, ca şi de noutatea materialelor descoperite în timpul studiului: „Interpretarea şi armonizarea documentelor, în situaţii nu îndestul de clare, citim în prefaţă, am făcut-o cu toată grija, având conştiinţa că soluţia la care mă voi opri va însemna, pentru generaţiile următoare – până la noi cercetări, dacă vor mai avea loc vreodată – nu numai istoria acestui mare şi vechi sat, ci chiar, într-o măsură, a nordului Moldovei, cufundat în umbrele şi nesiguranţa trecutului îndepărtat”.

Un aer de melancolie se degajă din asemenea reflecţii, prezente în text acolo unde monografistul a dorit să-i asigure un mai puternic impact. El nu ezită a-şi plasa demersul în categoria celor pentru care „nota afectivă”, bine temperată, e legitimă şi necesară, nefiind vorba de „istorie propriuzisă”, nici de „ştiinţă socială”, în sens obişnuit, ci de un text menit să degaje, din negura trecutului îndepărtat, chipuri de mult dispărute, obiceiuri şi întocmiri omeneşti care nu mai sunt, stări de lucruri şi chiar locuri ce şi-au schimbat şi ele înfăţişarea în mergerea timpurilor”, după cum ne previne autorul în amintita prefaţă.

Constatările făcute pe seama satului Vorniceni pot fi extinse desigur la satele din zonă şi chiar asupra unui spaţiu mai vast, coincident în mare cu „ţara de sus”.

Cărturarul jurist, ipostaziat în istoric, se identifică în spirit cu strămoşii din partea locului, cu speranţa că urmaşii vor şti să facă la fel, spre binele lor şi al comunităţii apartenente.

Sursele folosite sunt cele de tip monografic, recomandate de specialişti, de la Hasdeu şi Odobescu la Gusti şi Neculau, ca şi metodele de valorizare, asimilate de autor cu reale aptitudini de istoric ocazional. Textul şi aparatul critic susţin din plin această concluzie, ca şi vasta deschidere tematică a autorului.

Descendent din familii de preoţi (Ioan Ionescu după tată, Elena Gheorghiu pe linie maternă), monografistul satului Vorniceni a rămas mereu fidel tradiţiei locale, înfiripată organic de-a lungul timpului. Unele episoade se sprijină pe amintiri personale, precum cele relative la răscoala din 1907, marele război, împroprietărirea, viaţa culturală sau unele figuri din trecutul apropiat: preotul econom stavrofor Ioan Ionescu, tatăl autorului; primarul Toader Fasolă;

fraţii Georgian, între care istoricul Ioan Georgian s-a distins ca oponent al lui N. Iorga, la concursul pentru catedra de istorie universală, siluete desprinse din „negura timpurilor” şi evocate cu fireasca simpatie a unui „consătean” plecat la rosturi mai înalte.

Să menţionăm, din pagina finală, faptul că autorul s-a oprit la al doilea mare război, fiindcă „istoria nu se scrie şi nu se judecă de contemporani, ci e mai bine arătată de cei care nu au fost prinşi în vârtejul faptelor ei”. Unii istorici socot însă, nu fără temei, că şi trecutul imediat are drept la restituţii profesionale cât mai riguroase.

Recitind acum, după atâta timp, monografia despre satul Vorniceni, îmi revine în minte figura blândă şi luminoasă a profesorului Octavian Ionescu, personalitate emblematică a lumii noastre academice.

Elementele biografice disponibile nu fac decât să întărească impresia pe care mi-a lăsato, faţă către faţă, în cele câteva întâlniri din casa de pe strada Rallet. Cea mai semnificativă îmi pare a fi vizita pe care i-am făcut-o, în toamna anului 1973, pe când mă pregăteam pentru întâia mea ieşire în lumea apuseană, la un colocviu dedicat lui Dimitrie Cantemir, programat să aibă loc la Freiburg im Breisgau, din iniţiativa lui Paul Miron şi sub egida Societăţii „M. Eminescu”.

Alcătuisem un text ad hoc, despre ideea de cauzalitate în opera cărturarului, la 250 de ani de la moarte şi mă gândeam că ar fi bine să-l vadă şi profesorul Ionescu, ex-bursier „Alexander von Humboldt”, fundaţie de la care speram să obţin şi eu acelaşi statut. Aveam emoţii şi mă temeam că textul meu nu răspundea la exigenţele impuse de moment. Profesorul însă părea mulţumit şi a făcut numai unele observaţii de amănunt, legitime la un bun cunoscător al istoriei ideilor şi al limbii franceze nu mai puţin. Dialogul aferent mi-a rămas în minte, cum e şi firesc, dat fiind momentul în care avea loc, semnificativ pentru mine nu doar profesional, ci deopotrivă pentru reacţia gazdei la sugestia mea că ar putea să iasă din izolare, publicând unele contribuţii proprii în revistele de specialitate sau chiar în Anuarul Institutului la care eram eu însumi angajat. Refuzul lui a fost categoric, bazat îndeosebi pe incompatibilitatea absolută dintre ideile sale şi doctrina oficială. L-am mai întâlnit de câteva ori, în aceeaşi casă, ocazional, sau pe stradă, întotdeauna dispus să dea o mână de ajutor, un sfat, o încurajare.

Din toate, se recompune şi azi, luminoasă, benefică, imaginea unui cărturar devotat comunităţii, şcolii, familiei, unul la care noile „serii de oameni” (sintagmă eminesciană) vor putea recurge mereu cu folos.

Alexandru ZUB • 1 Textul a apărut în Dacoromania, II. Asupra contextului, vezi Al. Zub, Oglinzi retrovizoare, Polirom, 2002.