Octavian Ionesc
u (nascut la Vorniceni, 25 iunie 1901, jud. Botoşani – 15 noiembrie 1990, Iaşi) – jurist, filosof, profesor universitar
Studii secundare la Liceul „A.T. Laurian” din Botoşani (1913-1920). Licenţiat al Facultăţii de Drept din Iaşi (1924). Licenţiat al Facultăţii de Filosofie din Iaşi (1925). Doctor în drept al Universităţii din Paris cu teza La notion de droit subjectif dans le droit privé (1931). Bursier Rockefeller şi Humbold la mai multe Universităţile din Berlin, Frankfurt, Freiburg, München, Jena şi Viena (1932-1938). Referent stagiar şi referent titular la Consiliul Legislativ (1934-1948). Profesor suplinitor (1941-1942) şi profesor titular (1941-1950) la catedra de Drept civil a Universităţii din Iaşi. Îndepărtat pe motive politice din învăţământul superior a fost profesor de limba română în învăţământul gimnazial şi secundar din Iaşi (1950-1961).
Opera sa juridică cuprinde numeroase studii şi monografii din materia dreptului civil, a sociologiei juridice şi a filosofiei dreptului: Consideraţiuni asupra normei juridice (1933),Problema părţii introductive a codului civil (1935), Opera Consiliului Legislativ faţă de ştiinţa şi tehnica dreptului (1936), Curente actuale de filozofie juridică germană (1936),Obligaţia pe cale de voinţă unilaterală şi anteproiectul Codului civil român (1937),L’influence de la législation allemande sur le projet du Code civil roumain (1938), La Sociologie juridique et l’enseignement universitaire (1939), Codul civil şi noile ideologii sociale (1940), O instituţie de drept privat german. Bunul rural de familie (1943) etc. A fost un colaborator constant al prestigioaselor reviste „Archives de Philosophie du Droit et de Sociologie Juridique” şi „Archiv für Rechts und Sozialphilosophie”.
După epurarea din învăţământul universitar a continuat activitatea de cercetare ştiinţifică participând la mai multe congrese ştiinţifice internaţionale şi publicând valoroase studii de drept civil şi de filosofie juridică: Le Problème de la partie introductive du code civile (1967),La Philosophie du droit et la Sociologie juridique en Roumanie jusqu’a la veille de la seconde guerre mondiale (1972), Théories nouvelles sur le droit subjectif (1973), Tendances des rapprochement des conceptions fondamentales en droit privé (1973), L’Avenir de la société et le droit privé (1977).
Membru al Institutului de Ştiinţe Sociale din România, a Societăţii de Legislaţie Comparată din Paris şi al Asociaţiei Internaţionale de Filosofie a Dreptului şi Filosofie Socială.
cititi in continuare un articol preluat din revista CRONICA VECHE
*CRONICA VECHE* Scriu aceste rânduri, în chip de memento, ca răspuns la invitaţia făcută de doamna Marina Ionescu-Mureşanu, fiica mezină a profesorului jurist Octavian Ionescu, de fericită amintire, în onoarea căruia tocmai se pregăteşte un volum menit a-i fixa pe cât posibil locul în ştiinţa şi cultura românească.
Ajuns eu însumi la o vârstă când rememorările devin oarecum o îndatorire faţă de cei trecuţi ad patres, dar şi faţă de comunitatea apartenentă, caut în sipetul memoriei acele secvenţe din care s-ar putea recompune, ideal, imaginea eminentului profesor de drept Octavian Ionescu, pe care am avut bucuria de a-l cunoaşte, pe la mijlocul anilor ’60 din secolul trecut, în circumstanţe definitorii pentru amândoi.
Profesorul, scos de la catedra de drept civil cu trei lustri în urmă, în cadrul „epurărilor” practicate de regimul „democrat-popular”, locuia într-un imobil de pe strada Rallet, care fusese proprietatea familiei Marino (acolo s-a şi născut istoricul ideilor literare Adrian Marino), unde se întâmpla să aibă domiciliu, după ieşirea din închisoare, un bun prieten al meu, Marius Lupu, împreună cu sora sa, dr. Cecilia Panaitescu.
Veneam acolo uneori şi am aflat astfel că, deasupra, la etaj, locuia universitarul Octavian Ionescu, cel silit de regim să predea limba română la diverse şcoli de nivel elementar, modest, resemnat, însă de o imensă bunăvoinţă în raport cu lumea din jur. Lucrase un timp, ca şi ilustrul etnolog Petru Caraman, ca angajat provizoriu („muncă în acord”) la Institutul de Istorie, cu misiunea de a face transcrieri de documente, traduceri etc., activităţi de care, am aflat de la colegi, s-a achitat mereu cu deplină rigoare. E posibil ca această muncă să-l fi îndrumat la asumarea misiunii de a studia, pe cont propriu, istoria satului său natal, Vorniceni, din judeţul Dorohoi, temă pentru care aduna cu sârg informaţiile respective.
Născut aproape concomitent cu secolul, la 25 iunie 1901, stins din viaţă la 15 noiembrie 1990, el se afla oarecum nel mezzo del cammin, atins de asprimea timpului, dar apt să-i facă faţă cu demnitate.
OCTAVIAN IONESCU: MEMENTO CORDIAL Monografia satului natal făcea desigur parte din modul său de a rezista, cu folos, dedicânduse comunităţii apartenente, cu resursele cărturăreşti de care dispunea.
Monografia, intitulată cu modestie specifică Însemnări istorice despre satul Vorniceni din ţinutul Dorohoi, n-a putut apărea decât postum, spre finele secolului, în 1999, cu o prefaţă în care autorul îşi exprimă gratitudinea faţă de cei care l-au ajutat să realizeze proiectul: arhivişti (Rodica Anghel, Elisabeta Ciprian, Gh. Ungureanu), istorici (I. Caproşu, Iuliu Ciubotaru, A. Macovei, Gh. Platon, D. Vitcu), dar şi un distins confrate jurist, Nichita Smochină, din capitală, care îi înlesnise cunoaşterea documentelor de la Biblioteca Academiei Române.
Pornind anume de la chestiunea vechimii satului în care se născuse, vechime plasată în secolul întemeierii Moldovei, autorul şi-a multiplicat firesc întrebările, ţinând seama de schemele monografice existente, ca şi de noutatea materialelor descoperite în timpul studiului: „Interpretarea şi armonizarea documentelor, în situaţii nu îndestul de clare, citim în prefaţă, am făcut-o cu toată grija, având conştiinţa că soluţia la care mă voi opri va însemna, pentru generaţiile următoare – până la noi cercetări, dacă vor mai avea loc vreodată – nu numai istoria acestui mare şi vechi sat, ci chiar, într-o măsură, a nordului Moldovei, cufundat în umbrele şi nesiguranţa trecutului îndepărtat”.
Un aer de melancolie se degajă din asemenea reflecţii, prezente în text acolo unde monografistul a dorit să-i asigure un mai puternic impact. El nu ezită a-şi plasa demersul în categoria celor pentru care „nota afectivă”, bine temperată, e legitimă şi necesară, nefiind vorba de „istorie propriuzisă”, nici de „ştiinţă socială”, în sens obişnuit, ci de un text menit să degaje, din negura trecutului îndepărtat, chipuri de mult dispărute, obiceiuri şi întocmiri omeneşti care nu mai sunt, stări de lucruri şi chiar locuri ce şi-au schimbat şi ele înfăţişarea în mergerea timpurilor”, după cum ne previne autorul în amintita prefaţă.
Constatările făcute pe seama satului Vorniceni pot fi extinse desigur la satele din zonă şi chiar asupra unui spaţiu mai vast, coincident în mare cu „ţara de sus”. Cărturarul jurist, ipostaziat în istoric, se identifică în spirit cu strămoşii din partea locului, cu speranţa că urmaşii vor şti să facă la fel, spre binele lor şi al comunităţii apartenente.
Sursele folosite sunt cele de tip monografic, recomandate de specialişti, de la Hasdeu şi Odobescu la Gusti şi Neculau, ca şi metodele de valorizare, asimilate de autor cu reale aptitudini de istoric ocazional. Textul şi aparatul critic susţin din plin această concluzie, ca şi vasta deschidere tematică a autorului.
Descendent din familii de preoţi (Ioan Ionescu după tată, Elena Gheorghiu pe linie maternă), monografistul satului Vorniceni a rămas mereu fidel tradiţiei locale, înfiripată organic de-a lungul timpului. Unele episoade se sprijină pe amintiri personale, precum cele relative la răscoala din 1907, marele război, împroprietărirea, viaţa culturală sau unele figuri din trecutul apropiat: preotul econom stavrofor Ioan Ionescu, tatăl autorului; primarul Toader Fasolă; fraţii Georgian, între care istoricul Ioan Georgian s-a distins ca oponent al lui N. Iorga, la concursul pentru catedra de istorie universală, siluete desprinse din „negura timpurilor” şi evocate cu fireasca simpatie a unui „consătean” plecat la rosturi mai înalte. Să menţionăm, din pagina finală, faptul că autorul s-a oprit la al doilea mare război, fiindcă „istoria nu se scrie şi nu se judecă de contemporani, ci e mai bine arătată de cei care nu au fost prinşi în vârtejul faptelor ei”. Unii istorici socot însă, nu fără temei, că şi trecutul imediat are drept la restituţii profesionale cât mai riguroase.
Recitind acum, după atâta timp, monografia despre satul Vorniceni, îmi revine în minte figura blândă şi luminoasă a profesorului Octavian Ionescu, personalitate emblematică a lumii noastre academice.
Elementele biografice disponibile nu fac decât să întărească impresia pe care mi-a lăsato, faţă către faţă, în cele câteva întâlniri din casa de pe strada Rallet. Cea mai semnificativă îmi pare a fi vizita pe care i-am făcut-o, în toamna anului 1973, pe când mă pregăteam pentru întâia mea ieşire în lumea apuseană, la un colocviu dedicat lui Dimitrie Cantemir, programat să aibă loc la Freiburg im Breisgau, din iniţiativa lui Paul Miron şi sub egida Societăţii „M. Eminescu”. Alcătuisem un text ad hoc, despre ideea de cauzalitate în opera cărturarului, la 250 de ani de la moarte şi mă gândeam că ar fi bine să-l vadă şi profesorul Ionescu, ex-bursier „Alexander von Humboldt”, fundaţie de la care speram să obţin şi eu acelaşi statut. Aveam emoţii şi mă temeam că textul meu nu răspundea la exigenţele impuse de moment. Profesorul însă părea mulţumit şi a făcut numai unele observaţii de amănunt, legitime la un bun cunoscător al istoriei ideilor şi al limbii franceze nu mai puţin1 . Dialogul aferent mi-a rămas în minte, cum e şi firesc, dat fiind momentul în care avea loc, semnificativ pentru mine nu doar profesional, ci deopotrivă pentru reacţia gazdei la sugestia mea că ar putea să iasă din izolare, publicând unele contribuţii proprii în revistele de specialitate sau chiar în Anuarul Institutului la care eram eu însumi angajat. Refuzul lui a fost categoric, bazat îndeosebi pe incompatibilitatea absolută dintre ideile sale şi doctrina oficială. L-am mai întâlnit de câteva ori, în aceeaşi casă, ocazional, sau pe stradă, întotdeauna dispus să dea o mână de ajutor, un sfat, o încurajare.
Din toate, se recompune şi azi, luminoasă, benefică, imaginea unui cărturar devotat comunităţii, şcolii, familiei, unul la care noile „serii de oameni” (sintagmă eminesciană) vor putea recurge mereu cu folos. Alexandru ZUB • 1 Textul a apărut în Dacoromania, II. Asupra contextului, vezi Al. Zub, Oglinzi retrovizoare, Polirom, 2002.
