Mă-mpunge întunericul în ochi ca o gheară.
Nenumărate secunde croncănesc în ceafa mea.
Cerul se învârte în spirală
și capătul lui ascuțit se sprijină pe o stea.
Ca niște lupi îmi urlă depărtarea-n urechi;
În urma mea un nesfârșit convoi de ciocli
mărșăluiesc perechi – perechi.
Frenetic pulsează în mine, nesiguri,
toți caii topiți de timp și de vreme;
Miracol să fie vâscoasele picuri
de bale curgând înspre mine alene?
Ori soarele leneș devine-n neant
vâscos și molatec,
ca balele calului meu nărăvaș
ținut de copite în mine ostatec.
Și iarăși aceleași ploi de toamna trecută,
aceleași copite moi, curgătoare,
răscolesc sălbatec țărâna mută
de pe înnegurata vremii cărare.
Unde să mai plec acum?
Se pare că fiecare drum
își are un sfârșit
și fiece fiinţă-i clădită dintr-un fum
pe sute și mii de cărări răvășit.
Cineva acolo sus măcar
trebuie să iubească poeții!
Eu vreau, eu știu că porțile cetății
întemnițând lumina
curând se vor deschide,
și însuși ochiul orbecăind va geme
străfulgerat de al luminii glonț,
când pasărea cu argintate pene
o să mă prindă-n gheare și în clonț,
și treaptă după treaptă înainte,
orbecăind printre păroase ploi,
luminii orbitoare și fierbinte
o să-i declar și pace și război!
Oradea 1990
