Ca în fiecare dimineaţa , când se trezea, urmarea cu privirea întâi pe bunica prin casă, apoi întindea alene mâinile pe pernă, să dea de blana moale a pisicii. Câteodată nu era lângă el. Cred că astăzi iar e la pândă în grădină.
De ceva vreme, o tot vedeam pândind la streaşina casei după vrăbii.Era acolo un cuib părăsit de rândunele şi acum prin primăvara, nişte vrăbiuţe mai obraznice, au adus cu ciocul paie, le-au agăţat de scândura pe care bunicul a pus-o sub cuibul rândunicii şi s-au instalat în casă nouă.
De câteva zile se tot aude zarvă în cuib. Prima generaţie de pui tocmai erau indemnaţi să –şi ia zborul. Ce gălăgioase şi ce larmă…
Ia să ies eu afară, să văd. Se ridică din pat, zvârle pătura peste cerşaful mototolit, (iar se supără bunica) şi iese pe prispă în colţul casei. Da, a intuit bine- pisica cu ochii măriţi de plăcere, cu muşchii încordaţi,aştepta sub cuib ca şi cel din urmă pui să-şi ia zborul.Ştia că cel mai fricos, care pleaca ultimul la zbor,e mai plăpând şi poate deveni o masă copioasă pentru ea.
In stupină, bunicul,cu halat alb, cu pălărie pe care poartă o plasă-mască- iar în mână cu o afumătoare…părea rupt de realitate.Razele de soare încălzeau domol pământul şi albinele zburau încoace şi încolo după polen şi nectar.
Ridică pe rând câte o ramă, o învăluia în fum, apoi o privea cu o nedisimulată plăcere.
Faţa lui măslinie,cu pomeţii obrajilor roşii, cu ochii de culoarea cerului senin,încununată de o privire blândă.Când mă vedea era tot un zâmbet şi deschidea repede braţele să mă cuibăresc la pieptul său.
Bunica, o fire mai ageră şi mai scorţoasă,avea mereu ceva să-i spună.Eram doar eu cu ei şi aşa devenisem comoara lor.
De cu seară a pregătit bunica o traista veche şi o sapă,să aducem lut galben de la marginea satului.Acolo mergeam rar,era un fel de mal surpat , galben, de unde femeile luau lut pentru cârpit prispa.Casa bunicului e cu prispă, cu cerdac si e văruită albastru.
Cum eu abia mă dezlipeam de somnul dulce, o şi văd pe bunica venind cu apă de la fântână.
– Bună dimineata, îngeraş!…îmi spune mieroasă bunica.Hai, trezeşte-te, că mergem la gârlă după lut.
Pisica, i se atârnă bunicii de fustă cerându-şi porţia de lapte.Vrăbiuţele încă nu ieşiseră pe crengi, sau, erau duse după hrană.Ştia pisica ce ştia.
Cana mea cu lapte, mereu prea plină, devenea şi porţia ei.
Deasupra prisăcii un stol de păsări frumos colorate, se roteau cu ţipăt.Povestea lor mi-a spus-o bunicul într-o seară.Sunt păsări călătoare, care demult, stăteau împreună cu vrăbiile , cu piţigoii, cu guguştiucii, cu rândunelele, prin preajma caselor.Dar având penajul neasemuit de frumos,mereu se lăudau si aduceau pagubă celorlalte păsări furândule cuibul.
Acestea, s-au sfătuit şi le-au alungat la marginea satului, la râpe.
Răzbunatoare, acum stau în preajma stupinelor şi prind din zbor albinele încărcate cu polen şi nectar, când sunt mai grele în zbor. Cuibul lor este în malul de lut de la râpe, unde îşi sapă cu ciocul tunele lungi de 1-2 m, in care scot puişorii. Se ajută între ele la creşterea puilor hrănindui împreună. M-i sa părut captivantă povestea păsărilor frumos colorate şi eram nerăbdător să le descopăr cuiburile.
Cât eu mi-am băut laptele cu biscuiţi, bunica mi-a pregătit o gentuţă- o traistă mai mică-
dar nu cu baieră, ci cu torţi, adică, doua mânere mai scurte tot din material de traistă.
Mi –am pus în buzunar şi câţiva biscuiţi poate dau la puişorii de prigorie daca-i întâlnesc.
Am ajuns repede pe deal, de acolo vedeam câmpul cu lanurile, râpele, pădurea şi pârâuaşul subţire care trece prin satul bunicilor.
In timpul verii, lanurile care abia dau în pârg, arată ca nişte figuri geometrice creionate de un copil plictisit…în culori intense, galbene şi verzi, sau, mai estompate, peste care vântul călduţ face valuri. Soarele e prezent peste tot şi mereu cauţi un izvor rece, sau măcar umbra vre-unui copac.
Pe imaş pasc vitele liniştit sub vraja cântului de ciocârlie şi a florilor cu care e împodobită
iarba. In departare pădurea…misterioasă şi verde ca smaraldul, înnobilată cu triluri vesele de păsări.
Mă trezesc din contemplare când văd prigoriile.
-Bunico, bunico…uite prigoriile! Au în cioc fluturi şi libelule, duc de mâncare puişorilor.
După ce bunica mi-a pus lut în gentuţă, am alergat într-un suflet acasă să-i spun bunicului că am văzut, de aproape, prigoriile.
-Bunicule, am văzut prigoriile! …sunt păsări minunate, sociabile şi se ajută între ele la crescut puii.Şi bunicul îl aproba, uitându-se la cer şi clătinând din cap.
– Or fi ele frumoase, dragul bunicului…dar nu e bine să le ai în preajma stupinei. Sau poate ai vazut… dumbrăvence , dragul bunicului si ele sunt frumos colorate si au cuiburile tot in malurile de lut.
– Mai spune-mi o dată povestea prigoriilor bunicule, mă rugai eu stăruitor…
Şi cât bunica humuia prispa, în livadă, eu ascultam fascinat povestea păsărilor cu penaj colorat, ca şi cum, un pictor neatent, ar fi vărsat culorile la întamplare peste ele….
