Sună prelung si nimeni nu-i s-audă,
In casa goală, rece,fără foc,
C-un bătrânel, pribeag de felul lui, 
Singuratatea -şi mai găseşte loc.

Sunând în casa veche,neştiut
Nu –i nimeni să răspundă,vine tonul,
De atâta-nsingurare şi de frig
A –ncremenit în furcă telefonul.

De când cu toamna, e mereu plecat
Şi-l ning pe drumuri frunzele, nu-i pasă,
Cu paşi nesiguri şi atât de încet…
Şi-i frig in suflet, cum frig e în casă.

Pe uliţa-n învelită, în frunze vestejite
Se simte singur,trist si fără ţintă,
Mereu il poartă gândul la mormânt,
Că drumu lui e dealul- cum să mintă ?

Acolo toate neamurile -l cheamă…
Si-l cată-n somn în fiecare noapte,
Şi hainele i-au devenit prea largi,
Iar lumea cea de astăzi, nu-l încape.

Mai sunt, sau, par aievea copiii alergand,
Ducând pe drum de-a valma frunze,colb,
Trist , nu mai are gânduri, nici dorinţi,
Şi pare biet pribeag şi surd… si orb.

Pe un drum de ţară, vechi şi prăfuit,
Adună toamna norii ca de smoală,
Un bătrânel, cărarea urcă-ncet…
Singurătatea-i cea mai grea povară.

Târziu, l- aduce frigul inapoi
Când ziua trece, lăsând locul nopţii,
Să mai aprindă focul şi apoi…
Să-i ţină de urât singurătăţii!

MARIANA ADASCALITEI