Într-un sat uitat, în care
Nimeni lampa n-o aprinde,
Nici portiţa înţepenită
Şi bătrână, n-o deschide,

Într-un sat, în care oameni
Au plecat demult la Domnul…
Prin , doar vântul trece
Tulburând la păsări somnul.

Într-un sat, când se dezgheaţă
Uliţa, fără cărări
Ce nu duce către nimeni…
Ce nu duce nicăieri,

In cel sat, s-aprind lumine
Numai pe la cimitire…
Când mai vin străinii lumii,
Să se uite… să se mire!

Intr-un sat, în care ploaia
A uitat de mult să cadă,
Stau omături fără urme,
Fără oameni de zăpadă.

E un sat, uitat de vremuri,
Nimeni nu-i ştie hotarul…
A murit orice speranţă,
A murit şi clopotarul!

Singur, clopotul din turlă,
Sunând jalea şi oftatul
Parcă strigă în disperare
Cum, din lume moare satul!

Se întorc străbunii-duhuri…
Când şi când, să îl mai vadă,
Primăvara…în flori pe dealuri,
Iarna…în fulgii de zapadă!