A început în suflet să-mi cearnă
flori galbene uscate de mohor,
mi-e dor de tine, mamă, tot mai dor,
cum zăpezii dor îi e de iarnă.
Suntem poate naivi, noi, ca popor,
sufletul mereu ni se descarnă
şi-n ochii celor dragi ni se-ntoarnă
ca primăvara păsările-n zbor.
Sînt, mamă, ca un măr, sînt mărul tău,
ce-odată copt de creangă s-a desprins
şi a căzut în lume ca-ntr-un hău.
De-acum, şi tu, şi eu, cu părul nins,
ca vârfurile naltului Ceahlău,
ne îndreptăm tăcuţi spre necuprins.
