Suflet de mamă

Întocmai, iacă, trenul s-a-ndepărtat de gară,
Nu mai vedeți căsuța în care ați crescut —
Mai scârțâie portița că viața e amară,
Iar ochii cei albaștri în zare s-au pierdut!

Povățuiesc aievea în fiecare seară
Și nu-nțeleg cum toate sunt împotriva mea…
Cu ce-am greșit în viață, mă-ntreb a mia oară?
Că lacrima din suflet, mi-a spus: – Vor mai urma!

Înaintez orbește căci anii ce-or să vină
Mă vor găsi cu ochii înlăcrimați și grei,
— De ce pe lumea asta n-am parte de lumină?
Că nu pot să vad chipul nici la copiii mei!

Îmi tremură obrazul și ninge peste mine
Cu flori din pomul vieții, că și el a crescut,
Voi mai privi o dată, la trenul care vine,
Sper să-mi revăd copiii pe care i-am pierdut.

Simt bocet de lumină în sufletu-mi de humă
Și tind să cred că drumul de soare s-a ascuns,
Ce rost mai are visul când totu-i doar o sumă,
Eu am platit cu anii dar totuși nu-i de-ajuns!

Mă-ntorc așa umilă pe ulița bătrână,
La casa-n care pruncii mă așteptau în prag,
Nu vreau să cred că moartea curând mă ia de mână
Întâi să-mi văd copiii și-apoi o-aștept cu drag!…

Georgian Ionuț Zamfira