O nouă toamnă cade pe umerii bătrâni
Şi ploi nesfârşite se-adună-n fântâni,
Pe uliţi, cernite, par umbre cofuze
Trec, urmele ploii se aşează pe frunze.
Adună în grabă din calea ruginii
A câmpului roadă, şi rodul grădinii,
Cu mâini sângerânde, pe vetre de lut,
Cu gândul aiurea prin veri ce-au trecut.
Ce ani, câte toamne şi cât nenoroc
În anii de trudă au strâns la un loc.
De unde mai vine putere şi sârg,
Lor anii în toamne , în toamne se strâng!
Nu cer, doar împart din puţin, chibzuit,
Cu milă, cu lacrimi, dau tot ce-au primit.
Cerşesc îndurare mereu cu suspin
Dispar mai apoi şi umbre devin…
Pe chip, fiecare anotimp a pus semn.
Nume n-au, la mormânt doar o cruce de lemn,
Scrijelite în palme semnul pâinii îi dor,
Umbre trec, umbre tac…umbre devin umbrele lor!
