Am aşteptat să vină toţi copiii,
Vecinii, de pe uliţă la noi.
Dar iarba mi-a şoptit cu întristare
Că sunt plecaţi şi nu mai vin napoi!

M-am înalţat pe piscul dintre sate,
Şi am strigat anume către el…
Hei, mai veniţi… veniţi, e primăvară!
Dar s-a întors ecoul, singurel!

Trist, am privit adânc înspre pădure,
Şi soarele urca pe cer , tăcut,
Eu, cu rochiţa toată numai floare,
…Urca arzând, nu m-a recunoscut!

Am aruncat cu pietre în băltoacă
Şi apa-n cercuri mari s-a prefăcut,
Un cor de broaşte m-asurzeau cântand,
Dar salcia , nu m-a recunoscut!

M-am strecurat prin iarba –nrourată
Şi-am strâns în pumni seminţe de trifoi,
Dar unde-s mieii?… Tu copilărie…
Unde te-ai dus… şi nu mai vii napoi?

Pe cer, mai sus şi mai îndepărtată
Cânta o ciocârlie, cu glasu-i abătut,
M-am înălţat şi am chemat-o… Vino!…
Nici pasărea, nu m-a recunoscut!

Am alergat aşa, din deal în vale
Străină. Vai, unde-i veselia care-a fost?
Şi-am început să strig cu disperare,
Dar, nici ecoul nu s-a mai întors!

Mă simt acum, o pasăre bolnavă

Şi nu e dimineaţa, nu-i nici seară,
Cu glasul sugrumat îmi chem copilăria…
Iar câmpul… îi încărcat de primăvară!!!